DOCTORUL CIOCĂNITOARE

DOCTORUL CIOCĂNITOARE

Agățată parcă 
în cui
pe tulpina nucului
bate o ciocănitoare
toaca
în amiaza mare.

De ce oare?

Fiindcă i s-a plîns
sărmanul
că de la o vreme-l doare
trupul tot
prea ars de soare.

Medicul ciocănitoare
i-a găsit bietului
leacul!

Pe sub scoarța zdrențuită
niște viermi
cam duși cu capul
își săpaseră răzoare.

Vezi?
de-aceea bate toaca
pentru viermi
a-nmormântare!

IOANA BURGHEL

RENAŞTERE

ENAŞTERE

De colbul tău vreau tainic să mă scutur,
Ca arborii de ultima ninsoare
Și să renasc din lacrimi în izvoare
Un cânt de păsări sau un zbor de fluturi.

Închise, clipele-mi tresar în gând
Şi simt cum tot mai fulgeră și doare,
Iubirea-n uşa nopţilor bătând
Cu sufletul strivit de disperare.

Ți-am fost , între cuvinte, un popas
Şi tu un călător ce-ai rătăcit,
Dar dorul meu de tine-a obosit
Şi-n plete vântul suflă: ,,Bun rămas.”

IOANA BURGHEL

PLOUĂ CU NOI

PLOUĂ CU NOI

Peste însingurare
plouă cu noi
și cu toate cuvintele prea obosite
să mai despice firul

Orele străbat drumuri pustii
și se preling odată cu anii spre o Cetate în ruine
unde corbii
rostesc în limba viermilor pământului
o rugă despre renaștere

E o eclipsă totală de lună
prin cimitire doar huma tresare în sunet de clopot
arar
vestind răsăritului un alt verde
cu trupul curat doar la începuturi

IOANA BURGHEL

MÂNTUIREA

MÂNTUIREA

Mântuirea
nu vine decât din noi înșine
din fărâma de eternitate
sau din iubirea pe care am învățat
să o jucăm pe scena deschisă
a Vieții

viitorul
are de la început
măsura sicriului fiecăruia
iubirea fiind
doar o treaptă pe scara Destinului
măsurată de Moarte
cu palmele

de aceea
sângele nu e totdeauna
roșu
și împrumută culoarea pământului
înainte de căderea cortinei
în fața acestei vieți
cu actori jucând un singur rol
cu replici învățate
mecanic

IOANA BURGHEL

ÎN GOLUL DINTRE NOI

Nici nu mă interesează
de unde vii
și unde pleci

pașii tăi
răsună
ciudat
în golul dintre noi

pe străzi fără nume
doar vântul mai ridică
mizeriile
acestei lumi
decadente

ți-ai scrijelit iubirile
pe ziduri
și file îngălbenite
cu fum de țigară

pe la intersecții
zac îngeri flamânzi
lângă doze cu bere
amară
iar trecutul
își scutură gândurile
în așteptarea unor ploi

rănile nu se închid
niciodată
se cicatrizează

IOANA BURGHEL

DIN TRUNCHIUL ACELUIAȘI COPAC

Am înflorit
cândva
din trunchiul aceluiași copac

ne suportau
ramurile
mirările
și ne trăiam clipele de
înfrunzire
până la identitate

dar tu
ai vrut să fii
mai mult decât
dumnezeire

un zeu
al absolutului
tălmăcind cuvinte
întro limbă
ciudată
din care
am desprins
înserarea

de atunci
plouă cu frunze
ca-ntr-un delir
de viață
privată
iar trunchiul
poartă urmele rănilor
prin anotimpuri
ce nu-ți mai aparțin

IOANA BURGHEL

ZĂRI ALBASTRE

Azi fiecare treaptă mă poartă spre albastru
S-ating cu pana, lin, al nopților sihastru.
Se colorează pietre, se colorează norii
Iar gândul meu mă duce departe, cu cocorii.

E visul primăvară și sufletul îmi plouă
Cu muguri noi de floare ivindu-se din rouă.
Nasc fluturii senine fâșii de curcubee
Și le-mpletesc apoi în doruri de femeie.

Sângele-mi zvâcnește sub tâmple, cu putere,
Iubirea ce-o resimt e singura avere.
Furtunile ivite se sting, stingher, departe,
Sub vântul care suflă vestindu-le o moarte.

Respir ușor cu teamă și cu privirea-n cer,
Din necuprinsul ăsta eu ce-aș putea să cer,
Când știu atât de bine cum zorii îmi sfâșie
Cu-o nepăsare albă orice bucurie?

IOANA BURGHEL