LOCUL MERITAT

N-am să scriu ca Eminescu,
Nici ca Blaga n-am să fiu,
Nu-l imit nici pe Sorescu,
Nici ca Labiș n-am să scriu.

N-o să deplasez titanii
poeziei mondiale
de pe soclurile lor,
ridicate după moarte
pentru numele gravate,
trist, pe filele de carte.

Urmăriți de nenorocul
vremii-n care-au existat,
Mulți s-au stins în sărăcie
sau pe un pat improvizat.
Doar prin vers au rezistat
împotriva tuturor
Deci au locul meritat:
De ce-aș fi imitator?

Toți, prin scrierile lor
ce-am ajuns a le citi,
au aprins câte-o scânteie,
m-au făcut a-i îndrăgi.

Le respect întocmai locul
Și-am s-aștept o lume care.
bucurându-se de scrisu-mi,
să-mi ridice mie, soclul
sau să-mi ducă doar o floare
într-un cimitir în care
dorm poeții somnul veșnic,
nu oricum:
CI ÎN PICIOARE!

IOANA BURGHEL

,,NOROCUL,,

Nu mi-ai scris niciodată numele
pe o filă curată
nici nu știi din câte litere
mă compun

ce norocoasă sunt!
vin mereu în urma altcuiva

știu
am câțiva centimetri în minus
fac alergie aproape la orice
(mai ales la parfumuri cu nume exotice)

eu miros a pământ și a flori de câmp
mă înalță vântul să ajung până la ferestre
dar am un atuu
știu să citesc
(chiar și gânduri)

Așa evit contaminarea pe termen lung
și nu-mi pasă deloc
dacă știi
sau nu știi
din câte litere se compune
numele meu

IOANA BURGHEL

ÎN AȘTEPTARE

Noaptea
își cântă disperarea
pe o punte roasă
de carii

departe
răspunde marea

luna
se frânge
în unde fosforescente

ochii tăi
stele himerice
lucesc de sub ape

iubesc
această corabie
veche
pe catargul căreia
un pescăruș
își leaagănă durerea

zilele
se caută una pe cealaltă

portul e doar
fantoma
unui amurg
în așteptare

IOANA BURGHEL

DOAR ÎMPREUNĂ

Vom aştepta
împreună
nopţile de primăvară
să furăm
primul ram ce va înflori

vom pătrunde întunericul
ca o singură umbră
escaladând zidul
străin
dintre anotimpuri
cu palmele şi genunchii
juliţi

umerii tăi
mă vor purta
( dulce povară)
spre Raiul primelor stele
până când
vom învăţa să descifrăm
taina luminii
în trupul florilor
plăpânde

apoi
ca un singur suflet
înstelat
vom putea păşi
dincolo de pragul luminii
o singură umbră
purtând
florile de măr
ale aceluiaşi ram
de taină
furat

IOANA BURGHEL

DINTR-O MINTE , PREA ÎN COLŢURI, UNEORI.....A MEA.....

CONŞTIINŢA

Conştiinţa
e doar un câine maidanez
ataşată nimănui
şi tuturor
pentru care
niciun savant n-a descoperit
încă
vreo soluţie de scos
pete

IOANA BURGHEL

ÎNFLORIND PREA TÂRZIU

S-a făcut
deodată
târziu

nu m-am gândit nicicând
la duminică
aşa
ca la o sărbătoare

era mereu ceva de făcut
o nelinişte continuă
un resort străbătându-mi
fiinţa
sau doar un gând
şoptindu-mi:
,,aleargă, aleargă,,

dar până când?

de la un timp
aştept duminicile
privind merii
înflorind din ce în ce
mai rar

IOANA BURGHEL

REFLECȚII

REFLECȚII

Grâul adoarme
sânii cicorii se zbat
cer macii tribut

primăvară iar
gânduri și flori de cireș
suflet tot de zăpadă

însinguratul
peron pustiu în noapte
plânge vântul

capătul lumii
curcubeul așteaptă
zorii iar tresar

sub floarea de tei
buzele tale albe
sărută ploaia

cântec de jale
coboară cerul pe scări
stele în palme

IOANA BURGHEL

UN ALT FEL DE TRISTEȚE

UN ALT FEL DE TRISTEȚE

Într-o noapte
a căzut cerul
și s-a spart

cioburile
mi-au acoperit
ochii
și am sângerat

de aceea
nu întreb niciodată
de ce
sunt roșii
câmpiile

ardeau
mesteceni
cu flăcări
înalte
dar
Dumnezeu
Era singur
(mai singur și mai trist decât mine)

Iadul
pârjolise
până și drumul
spre Cruce



IOANA BURGHEL

NELINIȘTEA CICORII

NELINIȘTEA CICORII

Sub bolta înstelată doarme grâul,
Aud în depărtări o ciocârlie,
Prin noaptea care vine cu pustiul,
Zăresc doar o lumină purpurie.

O inimă de mac, înflăcărată,
Declară unei flori a sa iubire
și ea, îmbujorată ca o fată,
Sărutul lui primește în neștire.

Flăcău frumos e macul și subțire,
El dragoste-n șuvoi i-a dăruit,
Că nu-și mai vine, biata, în fire,
De la tributul pe care l-a plătit.

Șăgalnic, când și când mai suflă vântul,
Sub adieri se zbat sânii cicorii,
Iubirea lor o știe doar pământul,
Ce face să întârzie și zorii.

Iar nași le sunt un puf de păpădie,
Și-un fir de grâu ce tocmai s-a trezit
Să vadă de ce tremură cîmpia
Și-n flăcări, cine, ce a mistuit.

IOANA BURGHEL

PEREȚI DE HUMĂ

Ce dragi îmi erau pereții mei de humă,
Cu ferestrele-așezate către drum,
Cu sfinții îmbătrâniți de grele clipe
Și înegriți de rotocoalele de fum.

Se spijineau pe-același lemn al crucii
Din care bunii ciopliseră sicriul,
De grinzile-nvechite sprijinindu-l,
Când va fi, să-nchidă-n el pustiul.

Pe-alocuri, înepuseră să crape,
Era slăbit piciorul, prea de ceară
Și rădăcini cu degete-ngroșate,
Sculptau amurgul cu-n surâs de fiară.

Creștea în mine, an de an o teamă
De-a nu putea rosti vreo rugăciune,
Prin care să implor să nu-mi distrugă,
Zidul din nisip și oasele bătrâne.

Dar tocmai din această încrâncenare
Și din multele cuvinte, nerostite,
Cum n-a mai vrut să fie Ana zidul,
Ferestrele sub brazdă-s prăbușite.

IOANA BURGHEL

NUANȚE

NUANȚE

Câte nuanțe crezi că se disting
într-o inimă cu bătăi
numărate?

Sculpturile în sânge
sunt doar pentru
morți

Viii
decupează culorile
dincolo de pleoape
lipind litere
pe scrisori
fără adrese

dacă n-aș mai fi
într-o zi
curcubeu
ce culoare ți-ar plăcea
să-ți rămân?

IOANA BURGHEL

TEAMA DE TOIAG

TEAMA DE TOIAG


Doar fum se mai înalță, rotocoale
Și umbrele dansează prin unghere,
Un licăr stins, un vals într-o țigare,
În care visul dimineața piere.

Ai ochi întunecați, privesc departe,
Ești regele rămas fără coroană,
Femei cochete, rochii dantelate,
S-au vindecat de tine ca de rană.

Prin palme tremurânde curge Timpul,
Te-nvăluie și ceața după prag,
Ai prăbușit și zeii și Olimpul,
De unde-atâta teamă de toiag?

IOANA BURGHEL