PEREȚI DE HUMĂ

Ce dragi îmi erau pereții mei de humă,
Cu ferestrele-așezate către drum,
Cu sfinții îmbătrâniți de grele clipe
Și înegriți de rotocoalele de fum.

Se spijineau pe-același lemn al crucii
Din care bunii ciopliseră sicriul,
De grinzile-nvechite sprijinindu-l,
Când va fi, să-nchidă-n el pustiul.

Pe-alocuri, înepuseră să crape,
Era slăbit piciorul, prea de ceară
Și rădăcini cu degete-ngroșate,
Sculptau amurgul cu-n surâs de fiară.

Creștea în mine, an de an o teamă
De-a nu putea rosti vreo rugăciune,
Prin care să implor să nu-mi distrugă,
Zidul din nisip și oasele bătrâne.

Dar tocmai din această încrâncenare
Și din multele cuvinte, nerostite,
Cum n-a mai vrut să fie Ana zidul,
Ferestrele sub brazdă-s prăbușite.

IOANA BURGHEL