RĂTĂCIND

Vei rătăci
prin
fiecare iubire

încercând
să-ţi desprinzi
degetele încleştate
ale mâinii
stângi…
Vei sângera
pe fiecare
zid
de care te vei izbi
dorindu-ţi
să mai poţi
desena
surâsul iubitei
ascuns
sub o mare
spre care
n-ai să mai poţi
înota
niciodată…
Iubirile
nu cresc
în fiecare zi…
Inelul
e doar un alt cerc
gol
în care te învârţi
tot aşa cum
ziua în care
te naşti
nu e decât
o altă încercare
de a uita
că sufletul tău
e o rană deschisă…

IOANA BURGHEL

PĂMÂNTUL, ÎN PALMELE TALE…

-Tu nu oboseşti niciodată, bunico? întrebam eu, nedumerită, pe bunica mea, o fiinţă mică de statură şi foarte inimoasă, care veşnic răscolea pământul cu o sapă ce-mi părea mereu a fi peste puterile ei.
- Nu, draga mea, când obosesc, mă aşez, uite aşa, pe pământ, cu faţa către cer şi stau câteva momente în contemplare, cu braţele întinse în cruce şi simt cum pământul îmi dă putere. Ţin şi pământul şi cerul cu palmele. Să nu uiţi niciodată, când îţi va fi greu, aşează-te câteva momente pe inima pământului, ca şi când l-ai cuprinde cu braţele, ca şi când l-ai cuprinde cu palmele, ca şi când inima ta ar bate acolo, în inima lui. Pământul îţi va da totdeauna forţa şi puterea de care ai nevoie.
-De ce? ,,De ce,,-ul meu a rămas suspendat de atunci între cer şi pământ.Între glasul bunicii şi glasul pământului, între trupul pământului şi infinit… Singură aveam să aflu toate răspunsurile.
Rând pe rând, bunicii se întorseseră în Casa Veşnică. Spaţiul şi Timpul îi cuprinseseră pentru totdeauna. În liniştea de dincolo de linişte a cimitirului se aşezaseră cuminţi, într-u odihnă veşnică în acelaşi lut din care, cândva se întrupaseră, în acelaşi pământ pe care-l respectaseră şi-l munciseră, pe care asudaseră cu aceeaşi durere şi iubire, apărându-l, uneori, de parcă ar fi fost un membru al familiei.
Alerg deseori, desculţă, prin iarbă sau prin rouă şi sub tălpile mele simt cum se sting toate durerile, simt sulfinile cuprinzându-mă a mângâiere, simt vântul şăgalnic, răscolindu-mi părul şi trupul, sunt doar eu şi veşnicia! 
Şi, într-un târziu, îmi aşez trupul şi sufletul obosit, în braţele pământului:
-Primeşte-mă, te rog! Sunt parte din tine. Sunt fărâmă de lut, de lut însufleţit. Prin venele mele curge verdele sângelui tău, răscolitor în fiecare primăvară, sunt rodul auriu al lanurilor crescând sub rugul macilor sălbatici, în sărutarea de foc a verilor în amurg, hrănind alte trupuri, sunt cântecul toamnelor desfrunzind arborii în curcubeu, sunt albul etern al iernilor iubind trupul tău. Primeşte-mă, te rog…
Mă ghemuiesc la pieptul pământului şi el mă cuprinde ca un iubit. Îi simt răsuflarea. Îi simt inima. Ascult cum respiră. Îi primesc mângâierea şi sărutul. Ştiu. Pământul e viu! Mai viu decât mine sau eu sunt viul pământului.
Cu braţele întinse în cruce aştept răstignirea ierbii. Ochii mei privesc ochii albaştri ai cerului. Sufletul meu e doar o plutire între o nemărginire şi un adânc. Sunt şi adânc şi nemărginire. Îmi vor sângera palmele într-un altfel de curcubeu.
Cândva, din sângele meu, vor creşte mesteceni. Din gleznele mele se vor hrăni cerbi tineri şi vulturi, iar palmele pământului, din inima mea vor modela păsări şi fluturi şi zboruri…
Poate că am să desenez pământului o rană cu trupul meu nevolnic. Poate că voi duce pământului prea multă durere, prea multe lacrimi…poate că…..Pământul întotdeauna va ştii de ce întind, din trupul meu o cruce.
-Mă doare, bunico şi obosesc mai mult cu fiecare zi…
-Aleargă, copilă! Aleargă…trupul tău e podul dintre pământ şi cer. Lutul creşte nemărginirea. O singură apă, un singur drum…
-Întinde-ţi palmele şi cuprinde-l, aşază-ţi trupul peste trupul lui şi pământul va ştii să-ţi primească iubirea.

IOANA BURGHEL

CINE SUNTEM?

Eu nu mai ştiu cine eşti
Tu nu mai ştii cine sunt
amândoi 

pendulăm
la capătul
câte unui vis…

Oricât de aproape
oricât de departe
tot nu ne-am atinge…

Între noi
prea multe
oglinzi
prea multe
universuri
prea multe
umbre…

Din când în când
ninge…

Am învăţat
că iubirea
nu e umbra
nimănui
singura exclusivitate
fiind golul din noi
în care
din când în când
ne prăbuşim
printre secunde
grăbite…

Atunci
ca-n poveştile
fără sfârşit
eu nu mai ştiu
cine eşti
tu nu mai ştii
cine sunt…

IOANA BURGHEL

CE TOAMNĂ…

Ce toamnă e, Doamne, azi!

Lumina

prin ferestre,
difuz
se strecoară,
Noiembrie plânge,
dezbrăcat
de veşmânt,
pe-a vântului
nevăzută
vioară…

Ce toamnă e, Doamne, azi!

Gânduri
negre
odaia măsoară…

Păienjenii
ţin Timpul
în plasă
iar
Timpul
plânge
că ploaia
devreme
va stinge
ochii secundelor
cu cenuşa
inimilor
pe care
le frânge…

Ce toamnă îmi e, Doamne, azi
şi ce noiembrie…

IOANA BURGHEL

CÂNDVA, AM IUBIT…

Cândva,
am iubit !

Sufletul meu
s-a sfărâmat
în mii de frunze…

zăludă,
toamna,
l-a spulberat
în brume de argint…

N-am mai putut să râd,
n-am mai putut să cânt…

m-am trezit
prin anotimpuri,
rătăcind…

mă căutam
în fiecare petală…

palmele îmi sângerau,
colorând toamnele…

Am îngheţat!

Prea multă
bruma albastră!

În sufletul meu,
vântul
suflă pustiu…

IOANA BURGHEL

HOAŢA DE MACI

Ce frică-mi e de tribunale! 
Ce teamă-mi e că macii se răscoală,
Şi-o să ajung la Curtea Marţială,

Jertfă de lumină şi culoare!

Şi ninge toată vara cu petale,
Din lacrimă de mac m-aş face râu,
Din lacrimă de mac sunt bob de grâu,
Şi vindec tot amurgul lor pustiu.

Eu, câmpului, de-atâtea ori i-am tot furat,
La sânul meu adăpostindu-i fără să regret,
Dar macii au judecătorul înţelept,
Şi fapta mea, demult s-a graţiat!

A înţeles că nu sunt vinovată,
Decât de o iubire sângerie,
A înţeles că-s doar o biată fată,
Ce-n loc de vindecare, se sfâşie.

IOANA BURGHEL

LASĂ-MI, DOAMNE…

Lasă-mi, Doamne,
copacul
de care mă ţin,

ca de o ultimă
îmbrăţişare,
ca de o ultimă
strigare,
ca de un ultim
chin…

Lasă-mi, Doamne,
copacul
de care mă ţin,
să prindă,
din mine,
prin mine,
rădăcini,
pe ramurile
goale,
Tu, creşte-i
frunzare,
acceptă-i
răstignirea-n
senin…

Lasă-mi, Doamne,
copacul
de care mă ţin,
să umbrească
şi pumnul de
humă,
străin,
şi huma
la care
mă-nchin…

Lasă-mi, Doamne,
copacul
care mă doare,
să-mi fie
pe veci,
lumânare…
-IOANA BURGHEL-

SĂ NU MĂ-NTREBI…

Să nu mă-ntrebi de ce sunt tristă,
Căci n-aş putea să-ţi spun precis,
Am strâns amarul viselor deşarte,

Precum bătrânii avutul în batistă.

Să nu mă-ntrebi de ce sunt tristă,
Îngerii mei înfruntă-aceeaşi moarte,
Durerea lumii-n mine mai persistă,
Şi lacrimi duc, sub gene, ferecate.

Să nu mă-ntrebi în trup ce mi se zbate,
Ce păsări negre, nopţi tot răscolesc,
Îmi strâng cenuşa-n filele de carte,
Şi clipele de ieri în palme le topesc.

Să nu mă-ntrebi de zbor sau de iubiri,
Le-am tălmăcit pe toate în cuvinte,
O lume-ntreagă am de-nchipuiri,
De albatroşi cu aripile frânte…

Să nu mă-ntrebi de ce sunt tristă,
Căci n-aş putea să-ţi spun precis…

IOANA BURGHEL

SUFLETUL MEU…

Tu sufletul meu ai strivit,
Cu pietre ascuţite, sub piatră,
Şi sufletu-mi, trist a murit,

Când cântau cocoşii în vatră.

Zadarnic vei plânge, ştii bine,
Tot ce-ai iubit ai ucis,
Ce-ntuneric e-n suflet la tine!
Iubirii îi eşti doar proscris!

Adânc îţi e hăul, adânc te afunzi,
Aud doar un urlet de lup hăituit,
M-aş întoarce spre tine, senină,
Dar sufletul meu e prea pustiit.

IOANA BURGHEL

ÎNGERUL MEU

Spune-mi
îngerul meu
bătăile orologiului

ce le simt
sunt aceleaşi
cu fâlfâirile
aripilor tale
frânte?

Spune-mi
îngerul meu
cuminte
unde să
te-ascund
ca să-ţi poţi
vindeca
dorul
de cerul albastru?

Nu mai plânge…
am să te-ascund
în cuvinte…

DIMINEŢILE MELE

Dimineţile mele,
Au încă ochii grei,
De roua ce o scutur,
Să spele paşii tăi.

Dimineţile mele,
Au încă ochii trişti,
De clipele ce trec,
Şi-n care nu exişti.

Dimineţile mele-s
doar alte dimineţi,
Ce sângerează lutul,
Pustiei mele, vieţi.

IOANA BURGHEL

COPACUL MEU…

A sufletului rană peste care,
Aşterni sărutul tău, ca un balsam,
Eliberează fluturi albi, din închisoare,

În ramul verde al iubirii ce-o mai am.

Copacul meu, cu rădăcini îmbălsămate,
De gerul unor ierni ce prea devreme-au nins,
Usucă lacrimi calde şi curate,
La flacăra iubirii în care m-ai cuprins.

IOANA BURGHEL

CEA MAI FRUMOASĂ FEMEIE

Cea mai frumoasă femeie
eşti Tu,
Modelând lumina şi lutul,

Cea mai frumoasă femeie
eşti Tu,
Când îţi dărui sărutul
şi cerul cuprinde tălpile-ţi goale,
Când norii s-apleacă de jalea
de-a nu-i fi iubit,
Şi macii s-aprind de farmecul buzelor tale,
Cea mai frumoasă femeie
eşti Tu,
Cu pletele-ţi strivind răsăritul,
Cu sânu-ţi dalb, hrănind şi bolta şi pământul,
Într-o eternă, misterioasă repetare,
Femeia Dor,
Femeia Jale,
Femeia Sfârşitul......

IOANA BURGHEL

TU EŞTI ZIDUL…

Tu eşti pustiu…
doar tu eşti 
pustiu…

Niciodată nu ştii
din ce creşte întregul…
Iubirile tale
se descompun
ca arborii
nu prind
nicicând rădăcini

În crăpăturile zidurilor,
uneori,
iedera creşte, sălbatic,
acoperind ochiul pal
al luminii…

Cu sângele tău
ai stins glasul
iubitei
şi l-ai frânt
în imaginea falsă
a oglinzii…

Tu eşti zidul!

Uneori
în noapte, cucuvaiele
anunţă
o moarte
subită…

IOANA BURGHEL

NU ŞTIU SĂ CÂNT…

N-am ştiut 
niciodată 
să cânt!

Nici bine, nici rău.
In sufletul meu,
a cântat Dumnezeu,
în şoaptă…

,,Ridică-te ! Umblă!
Învaţă să zbori!

Câmpia nu-ţi va fi pustie…

Învaţă să ari,
chiar dacă,
din brazdă,
nu vor creşte
doar grâne

Maci şi cicori,
aduc cerul aproape
de tine

Învaţă să zbori!

Ciocârlia
nu-i cine ştie ce
pasăre,
dar trilul ei,
scutură pământul
de moarte,
despicând în
fiece amurg,
anotimpurile…

Învaţă să zbori…
orice zbor
E un cânt,,…

IOANA BURGHEL

A încercat vreodată, cineva să picteze lacrimile? Nu. Oamenii nu pictează durerea, iar fericirile se trăiesc altfel.Ele sunt o altă expresie a sufletului. Elocvente, sincere, adevărate. Sufletul omului nu e un univers inchis. Oamenii buni nu aleg…nu stiu să aleagă. Lumea nu e o constantă, ci o certitudine, de cele mai multe ori, dureroasă. Poţi să crezi că zborul e o linie plană şi să poată lua orice formă îţi doreşti, lacrimile vor întotdeauna reale. Mereu personale. Amarul nu are culoare, nu are formă, dar îl simţi. La fel şi lacrimile. Cineva le adaugă mereu, picătură cu picătură. Sub rouă, pământul creşte verdele sub sărutarea infinitului. În lutul care eşti, lacrimile modelează hăul, îl adâncesc. Le poţi şterge cu palmele şi urmele lor vor sângera. Ai grijă, omule, într-o zi te vor descompune în sare şi iertarea e doar pentru zei.

IOANA BURGHEL

PREA MULTĂ ÎNSERARE

Totdeauna e prea multă înserare.
Leg trupul meu, viu, 
de marginile întunericului.

Mă doare această robie…

Am să las o fereastră deschisă
cândva,
să grăbesc dimineaţa
şi toate clipele albastre
de dincolo de ploi…

Ştiu.

Tu eşti la capătul curcubeului.
Ascuns de mine,
cu mine,
în mine.

Totdeauna e prea multă înserare.
Nevinovaţii
cer dreptul la
libertate…

Doar sufletul
crucificat
simte robia…

Am să las o fereastră deschisă…

IOANA BURGHEL

Mă iartă, Doamne…

Mă iartă, Doamne !
Tu le ierţi pe toate.
Eu n-am jurat nici strâmb,

Nici n-am furat…
Poate doar,
din când în când,
vreo inimă, în locul celei
care, inima mea, în ierni
a preschimbat.

Mă iartă, Doamne,
Că în suflet,
Cerul l-am înlănţuit
cu tot,
cu stele şi cu lună,
am vrut să-mi luminez şi eu cărarea
spre Grădină,
cu firele ţesute
din scânteieri de ochi,
nepăsători şi reci,
ce m-au privit de-atâtea ori,
cum printre nori, tot căutam poteci.

Mă iartă, Doamne !
Tu le ierţi pe toate….


IOANA BURGHEL

IUBIRE…

Iubire, tu nu ai o definiţie clară!
Poţi fii sufletul meu închis în călimară,
Sunetul viorii ce-mi cântă-n nopţi târzii,

Sau otrava, sorbită din pocale argintii.

Iubire,
poţi să fii
sărutul mincinos
sau vorbele frumoase
ce-nvăluie fiinţa
în giulgiu de mătase.

Iubire,
tu nu ştii…

Sădeşti, deopotrivă,
durerea şi extazul,
Sărutul tău, de Iudă,
îmbătrâneşte obrazul,
tu poţi să faci din zile,
O noapte
foarte lungă,
în care, să răsune
doar clopotele-n
dungă,
sau poţi, cu un surâs,
pe veci a-nlănţui,
două biete inimi
ce se credeau pustii…

Iubire, poţi să fii…
Iubire, tu nu ştii…

IOANA BURGHEL

SĂ-MI CÂNŢI…

Să-mi cânţi
până adorm.
Să-mi cânţi…

Când tu
îmi cânţi,
nu mă mai
doare.

De glasul tău
voi trece
Râul,
cuminte
şi nepăsătoare.

De-ţi pare
că-n apus
va fi
prea multă-nsângerare,
tu, dragul meu,
să cânţi,
căci trecătoare-i
orice viaţă,
şi-n malul apei,
celălalt,
te-oi aştepta-ntr-o
dimineaţă…

Să cânţi…

IOANA BURGHEL

NIMIC NU DUREAZĂ…

Nimic nu durează…

De-aici,

până la colţul
celeilalte străzi
am ochii plini
de praf…

Uneori
pietrele sângerează
sub paşii grei
ce frâng grumazul
unei zile…

Îţi dăruiesc
toate neiubirile
toate străzile
toate zidurile
toată agonia
unor nopţi
încercănate
şi-o singură
oglindă
în care
să-ţi priveşti
sufletul
ars…

Nimic nu durează…


IOANA BURGHEL

PLOAIA

Răsuceşte vântul arborii-n pământ,
Peste toate, cerne ploaia asta, deasă,
Din mătase rară, nevăzute fire,

Ţes inima toamnei într-o mănăstire.

Iarba încă verde, ca-ntr-un joc ciudat,
Taie norii-n două, când s-au colorat,
Şi de-atâta ploaie, mâine va fi gri,
Cerul inunda-va alte sihăstrii.

O să cadă brume, pe tâmple, vremelnic,
Şi nevolnic, trupul ni s-o face humă,
Până când, prielnic, alt moment va fi,
Să ne nască iarba iarăşi flăcări vii.



IOANA BURGHEL

FEMEIA

Femeia ,,eterna poveste,,
Spre care, bărbaţii se-ndreaptă mereu,
Mereu încercând să ghicească,

Ce glumă - a făcut Dumnezeu,
Atunci când de soaţă le-a dat,
Această făptură drăcească ?

Si cum, şi de ce, dintr-o coastă,
Şi-o singură suflare, Divină,
Ea s-a-ntrupat, acolo-n Grădină ?
Mieroasă, frumoasă, isteaţă, păgână,
Cu ochi scânteind, ca firul de lună,
Un înger căzut în păcat !

La ,,Cum,, ? şi ,,De ce,, ?
Răspunsul nici azi n-au aflat !
De-aceea, de farmecul Ei, pe veci subjugaţi,
Tot caută coasta ce-au dat,
Şi lumea, de-aceea e toată-n păcat,
Căci Eva-i, Femeia, şi-Adam, e bărbat !

IOANA BURGHEL