A VENIT TOAMNA

A venit toamna. Şi oare de ce încep să mă simt,
Ca o frunză purtată de ape, ca o frunză purtată de vânt ?
A venit toamna, plângând cu toţi norii şi toţi cocorii…

Ca un fior de moarte albastră şi-a cuprins iubirea noastră,
Într-un dans nebun de Iele, în vârtej de frunze nude,
Înălţându-se spre stele…

A venit toamna prin ceţuri grele şi perdele de fum,
Furând peneluri şi colorând în mii de nuanţe-arămii,
Păduri şi câmpii şi munţi cu creştetul pierdut în gri,
A venit toamna jelind, despletită, pe drumuri…
Ce cauţi tu? De unde vii, regina nopţilor prea lungi?
De ce tu somnul ni-l alungi? De ce ne laşi aşa pustii?

IOANA BURGHEL

CINE SUNT EU?

Cine sunt eu? Cine sunt eu?
Un boţ de humă peste care, Dumnezeu
s-a hotărât a înflori un pic de noapte

şi un strop de zi…

Cine sunt eu? Cine sunt eu?
Plămada cerului şi hău,
Din care, câteodată s-adapă un curcubeu…

Cine sunt eu? Cine sunt eu?
Poate că sunt răspunsul tău…

IOANA BURGHEL

LUI EMINESCU…

Şi azi, deasupra Ieşilor răsar Luceferi,
Ce tainic, scara nopţii o cobor,
De veghe, încă, pentru două umbre,

Şoptindu-şi vorbe dulci sub teiul lor.

Iar vântul tot mai scutură pe cale,
Covor înmiresmat din flori de tei,
Şi-n timp ce ,,plopii fără soţ,, s-aplec a jale,
Respiră Eminescu pe alei.

Iar paşii săi, eternitatea o măsor,
Şi doruri şi dureri se zbat sub fruntea-i lată,
El simte că e trist al său popor,
Şi încă-ar vrea să-l dăltuie în piatră.

Ca să-i rămâie numele înscris,
Mai mult decât pe-o coală de hârtie,
Şi Voievodul Ştefan iar să vie,
Urmaşilor moldavi să dea zapis.

Şi-n ochii săi mereu întunecaţi,
Durerea noastră iarăşi se revarsă,
În suflet, strânge doine noi, de prin Carpaţi,
De doruri nerostite, inima-i e arsă.

IOANA BURGHEL

UNDE?

Născuţi? Unde?

Născuţi nicăieri…..
De ce atâta pământ?
De ce atâtea dureri?

Un zbor dincolo de cruci…
Un albatros taie cerul în zig zag…
Şi cerul se frânge albatru,
în două lumi,
în două tăceri…

Născuţi? Unde?
Născuţi nicăieri….
Mereu dansând pe muchia
unui cuţit dintr-o singură pană,
a unui singur albatros…

Născuţi? Unde?
Născuţi nicăieri…

IOANA BURGHEL

Toamnă!

 

Toamnă!
Nu te mai strecura ca o hoaţă!
Din casa sufletului meu
nu mai ai ce fura,
şi nici cum!

Am pus eu, aşa, nişte zăbrele de fum,
Şi paznic, scheletul unui vis
ce-ai destrămat când ai venit
ultima oară….
Poate-ai să plângi,
şi-o să te doară
pustiul din odaia mea….
Aşa că nu te mai strecura….
Ca-n urma ta e prea mult scrum!

IOANA BURGHEL

SIMT…

Simt toamna care plouă-n mine,
Cu regrete de cuvinte,
Simt dorul, trist, cum se agaţă,

De frunza nucului, cuminte…
Simt vântul care plânge-amarnic,
Pe strune de viori, târzii,
Năframa cerului ce-mi cade,
în suflet, în nuanţe gri…

Spre depărtări, privesc zadarnic,
Sperând că poate-ai să revii,
În mâini, cu crizanteme albe,
Să-mi luminezi prin sihăstrii…

Şi simt povara atâtor toamne,
Ce-au tot venit şi-au tot plecat,
Cocorii care-mi ţes cu-aripa,
Covor din gându-mi prea uscat.

Şi plouă cu surâs de greieri,
Sub raza nopţii, rătăcind,
Şi-mi simt încătuşată fiinţa,
De frunza codrului, murind…

IOANA BURGHEL

ÎN LOCUL TĂU

Cu ochii aţintiţi spre-amurgul
ce vara ascundea sub ploape,
Rugam,în şoaptă, Demiurgul,

Să te trimită mai aproape .

Dar ruga mea s-a stins în dansul
vârtejului de maci, plecând,
Ş-un vânt îmi amorţise glasul
cu urma stelelor, cazând.

Şi-n locul tău, venise toamna,
Ce măsura-ntunericul din noi,
Grădinile plângeau tristeţea lumii,
Şi-n suflet aveam lacrimi amândoi.

Ne desenau cărările, cocori,
Scrijelind, cu pana răni adânci,
Şi vara ne-am pierdut-o prin cicori,
Prin tânguiri de ciocârlii, prelungi.

Şi n-a mai fost decât o răsuflare,
Pe care toamna a dus-o pentru noi,
Împărţind-o-n noapte, prin frunzare,
Până când, în suflet am fost goi.

Azi, doi străini cu degete uscate,
Răsfiră clipe, ca să dea un sens,
Cărărilor sub doruri îngropate,
Iar inima lor doare cât un univers.

IOANA BURGHEL

CÂND PLOUĂ

Când plouă, mă răcoresc cu tăcerile.
Când plouă, strâng toate lacrimile
care-i cad peste toate verile

sufletului meu, nomad….

IOANA BURGHEL

Poeţi!

Vă sângerează gândul pe fiecare filă,
Şi-n locul unde cade picătura,
Din suflet răsar muguri care cresc,
Iar, câteodată, chiar păduri, atât de mari,

încât cu veşnicia se unesc!

IOANA BURGHEL

DE CÂTE ORI

De câte ori, prin vis mi-ai tot trecut,
Făcând potecă nestatorniciei,
Din sufletu-mi prea plin ţi-am dăruit,

Iar mâine, n-o să am ce duce veşniciei.

De câte ori la piept, te-am strâns cu dor,
Şi ţi-am topit zăpezile în cale,
M-ai răstignit în umbra macilor,
Şi-n suflet mi-ai lăsat un râu de jale.

De câte ori cântau privighetori,
Şi se-aprindeau amurguri din iubire,
În urma-ţi rămânea un cimitir de flori,
Iar inima-mi pulsa a rătăcire.

De câte ori striveam, sub gene, stele,
Mă prăbuşeam în universul tău,
Şi-n hăul ce-absorbea visele mele,
Din când în când, năştea un curcubeu.

IOANA BURGHEL

GÂND PRIN NOAPTE…

Prin noapte, uneori mai scriu,
Pe-o filă albă, ruptă-n pripă,
Cu fir de lună, străveziu,

Frânturi de suflet şi de-aripă.

Şi mai adun, din prag, vreun gând,
Ce nu mă-ndur să-l las să piară,
Sub greul stelelor, arzând,
Sau spulberat d-un vânt de vară.

Şi-l torc apoi, şi-l împletesc,
Cu grijă multă şi cu teamă,
Şi-l tot rescriu, să nu-l rănesc:
El îmi e prunc şi eu i-s mamă!

Şi vreau să crească, aşa, fălos,
Cum cresc feciorii de la sate,
Crâmpei de dor şi vis frumos,
Rescris pentru eternitate.

IOANA BURGHEL

AM RESCRIS

Am să rescriu un vers doar pentru tine,
Până nu-l uit!
L-am învelit cu frunzele toamnei

în care te-am cunoscut, gândind
că numai aşa îi va fi şi cald şi bine…
Purtându-l prin iarna albastră,
Într-un singur trup, în care,
Eram şi erai, în aceeaşi trăsură,
Trasă de cai,
Două năluci prin zăpada stelară…
Ne-am tot dus, până, hăt,
către primăvară,
Unde-am coborât fiecare în altceva!
Tu ai vrut să fi mugur!
Eu, firul de iarbă ce tocmai răsărea…
Şi verde şi crud şi amar,
Cu vântul, prin plete, hoinari,
Am vândut primăvara pe flori de mac,
Pe spice de grâu şi secară,
Ca să putem cumpăra doar atât:
Un petic de vară!
Am crezut amândoi că povestea
s-a repeta, iară şi iară…
Dar n-a fost aşa!
Într-o noapte, plecau cocorii înapoi,
Şi începuseră ploi, multe şi rele…
Ploua şi-n suflet la noi!
Iar toamna, care tocmai venea,
Ferestrelor sale pusese zăbrele…
Şi azi, rescriu, povestea mea şi-a ta,
Într-un vers…De ce?
Aşa…ca să nu uit niciodată cum ploua…


IOANA BURGHEL

TRISTEŢE DE VARĂ

Câmpurile-mpart, azi, surâsul verii,
Şi de-aceea, vara curând o să le piardă,
Va purta pădurea umbrele tăcerii

Şi pieri-vor macii sub o altă iarbă.

În manta de greieri, dorul meu s-a stinge,
Şi zadarnic ei vor tot încerca,
Să îşi acordeze viorile nătânge,
Ca să cânte-n seară sub fereastra mea.

Vor dansa bezmetic, până către noapte,
Răsări-va luna şi-i va adormi,
Cum adorm doar pruncii înveliţi cu şoapte,
Şi, încet s-or stinge stelele-n tării.

Şiruri de cocoare zori vor sfârteca,
Unghiul lor strapunge inima-mi şi plouă,
Brazda iar mi-a frânge sufletul în două,
Dar prin mine însămi, nu mai pot ara!

IOANA BURGHEL
MOTRU-GORJ

CRI, CRI….

Cri, cri,
Mă odihnesc pe-un plânset de greieri târzii.
Cri, cri,

Pe seară, în ferestre, bate toamna…
Cri, cri…

IOANA BURGHEL

SUFERINŢĂ

La porţi străine, azi, cerşim cuminţi,
Şi porţile, din zi, în zi-s mai ferecate,
Iar sufletul ni-l vindem pe arginţi,

Târându-ne-n genunchi şi coate !

Bisericile nu mai au altare,
Ne închinăm la idolii din Vest,
Şi suntem jefuiţi ca-n drumul mare,
Şi totusi, noi trăim la Est !

Iar Europa, nu e o himeră,
E doar un spaţiu-n care existăm,
Avem un loc pe hartă şi un nume,
Şi-n fiecare zi le întinăm !

Întindem mese pentru vagabonzii,
Veniţi de peste mări şi ţări,
Şi-i strângem lângă noi, pe toţi nerozii,
Şi le clădim averea din sudori !

Şi orice palmă de pământ se vinde,
Cu bunii şi străbunii ce-au luptat,
Şi-i simt cum plâng, măicuţă, în morminte,
De jalea unui neam ce i-a uitat !

AUTOR: IOANA BURGHEL

MAMĂ ŢARĂ

Ţi-aş aşeza, pe frunte, lan de grâu,
Şi stele în cunună, mamă ţară,
Tristeţea ta, aş face-o, mamă, râu,

Neghina pe sub brazde să îţi piară!

Mi-aş pune, mamă, inima-n poteci,
Ca un soldat căzut pe front, la datorie,
Tu, ţara mea, să îţi păstrezi pe veci,
Averea Ta: Şi Dunăre , şi Mare, şi Câmpie!

Ţi-aş pune, mamă, strajă la hotare,
Stejarii toţi, crescuţi din os străbun,
Sub răsuflarea lor, dogoritoare,
Duşmanii, pietre să-ţi rămână-n drum!

Şi, ţi-aş aduce, mamă, fiii toţi, acasă,
Printre străini, să nu mai umble-nlăcrimaţi,
Să-nveţe dorul a-l cânta, la coasă,
Aici, la poale mândre, de Carpaţi!

Noi nu te-avem decât pe Tine, Mamă Ţară,
Tu eşti Coloana noastră Fără de Sfârşit,
Ne creştem pruncii aici, în vatra milenară,
Căci neamul nostru, niciodată n-a pierit!

S-a înclinat mereu sub barbaria lumii,
Şi trupul i-a mai fost din când în când rănit,
Dar poartă-n suflet, mamă, toţi străbunii,
Şi n-o să fie niciodată - nvins şi nimicit!

AUTOR: IOANA BURGHEL
MOTRU - GORJ

LECŢIA DE ISTORIE

Copiilor mei, le-am spus cine-a fost Burebista,
Şi cine-au fost Decebal si Traian,
Copiilor mei le-am spus povestea lui Mihai şi-a lui Ştefan,

Şi le-am vorbit de Mircea, Horea, Cloşca si Crişan,
De Vlad, cel Dur, de Domnul Brâncovean,
Copiilor mei, le-am vorbit de Tudor, brav pandur oltean.
Şi, mai târziu, le-am vorbit despre Unirea acestui neam,
Despre Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti,
De Cătălina, Eroina de la Jii, de toţi ce-au murit
Într-u glorie , şi-au scris, cu sânge, prin brazde, istorie !

Copiilor mei, le-am spus că radăcinile lor,
Sunt rădăcini adînci, de bătrâni stejari,
Ce nu-şi pleacă fruntea decât către Cer,
Şi, că doar aici înseamnă ACASĂ,
Între Dunăre şi Mare şi Munţi şi Câmpii,
Şi, să nu lase niciodată vreun străin, cu vreo coasă,
Să secere grâul sau firul de iarbă, sub care, străbunii,
S-au aşezat să doarmă puţin, cu pieptul sfărâmat
de plumbi şi trădare şi privirea aţintită, prin milenii,
a rugă, urmaşii lor să nu ajungă vreodată, slugă !

Copiilor mei, nu le-am spus o poveste cu zâne,
Ci le-am citit din cărţi, cu eroi !
Le-am arătat ce-nseamnă suferinţă, umilinţă şi război,
I-am învăţăt să fie mândri şi demni, că prin vene,
Ca un râu le curge sânge, pentru care, alţii au plătit cu sânge !



AUTOR : IOANA BURGHEL
MOTRU - GORJ

DESCULŢĂ

Desculţă, şi aşa, cu-n fel de nepăsare,
Mă plimb printre ziua de ieri şi cea de mâine,
Agăţând felinare zilei de azi,

Până când îmi sângerează tălpile,
Şi mă dor toate apusurile despre care ştiam
odată, că n-au nici un fel de hotar!

ŞI NU M-AM LĂMURIT

Şi nu m-a lămurit prea bine lutul,
De ce era de mine însetat,
Şi cum, din voia Lui, Olarul,

Din lacrimi şi scânteie m-a-ntrupat.

Şi nu m-a lămurit prea bine lutul,
De ce după atâta frământat,
M-a pus să fiu povestea cărămizii,
Cuvintelor cu care m-a ursat.

Să fiu şi eu o parte din Cetatea,
Pe care doar desculţ o poţi străbate,
Să fiu şi eu un fel de temelie,
A gândului ce pleacă în eternitate.

Şi nu m-a lămurit prea bine lutul,
Dar asta, doar Olarul a aflat!

GÂNDURILE

Gândurile-mi, de s-ar face copaci,
Doamne ce păduri de mesteceni ar fi!
Atât de mulţi şi atât de mari,

că până şi noaptea s-ar preface
într-o singură zi!

De-aş împleti gândurile-mi
dintr-o singură vară,
Mi s-ar netezi drumul până la Cer,
Şi mi-ar creşte aripi de înger.

Dar niciodată nu le pot aduna!
Mi se răsfrâng, rătăcind,
prin toate anotimpurile!
Şi de aceea nu am decât o singură pădure,
O singură lună şi, uneori, o noapte prea lungă,
Ce-mi duce gândurile-n vis….

IUBIRE

Iubirea-i doar un fel de alt război,
Ce-nalţă ruguri peste-ntreaga fire,
Iubirea mea-i aşa, un soi de nemurire,

Pe care-am împărţit-o amândoi.

Şi, într-o noapte am prins-o cum fura,
Din inimă-mi câte-un răzor de stele,
Şi cum, senin, din noi se adăpa,
Cu roua dimineţilor rebele.

Am dus-o atunci, la Tribunalul de Cicori,
S-o judece toţi macii de câmpie,
Şi n-am pierdut decât un ,,of,, de flori,
Când am decis să îţi rămână ţie.

IOANA BURGHEL
01/08/2012

SPECTACOLUL STRĂZII

Strada-i un întreg spectacol,
Când grotesc şi când hilar,
E o lume colorată, ce tot trece, iar şi iar,

Printre zile zgomotoase,
Câte file-n calendar!
……………………………………………..

Uite-un domn, cu pălărie,
ochelari şi cu baston,
ţanţoş, lângă o duduie,
care-i tunsă cu breton,
şi în loc de pantalon, poartă-un fel
de nu se ştie, o textilă franjurată,
Ce cu greu ascunde după,
Definiţia ei, de fată!

Şi mai jos, pe nişte tocuri,
Cocoţată ca pe scară,
Ce să vezi? Iată că vine
o frumoasă domnişoară!
Ţopăind, cu nasu-n vânt,
Vrea să treacă făr să-i vadă,
Pe cei trei băieţi, acneici,
Care-o fluieră, râzând.
Dar pândind-o ghinionul,
Se împiedică deodată
într-o groapă din asfalt,
şi cum cade, biata fată,
stârnind praf, cu nurii ei!
Derbedeii-n loc s-ajute,
Se amuză şi se-ntreabă,
Dacă poartă chiloţei!

Trec bunici, cu nepoţei,
Trec în grup, băieţi şi fete,
Trec cu role, biciclete,
Vin mămici, cu cărucioare…
Văd, la colţ, o ghicitoare,
Ce şi-a pus în poale-i ghiocul,
Şi te-ntreabă de nu vrei
să-ţi ghicească ea, norocul…..
Vin din piaţă gospodine,
Cu sacoşe fel de fel…
Două dame înţepate,
Duc cu ele un căţel,
Tuns, cu freza în şuviţe,
Că doar e câine de fiţe!

Şi, prin tot acest decor,
Vin agale, rupţi de toate,
Doi îndrăgostiţi lulea,
Sărutându-se de zor!
- Nu mai au ruşine, soro!
Comentează-n urma lor,
Două babe revoltate!
Văd trecând şi limuzine,
Albe, negre, gri şi alte,
Cu geamlâcuri fumurii, dar lăsate
să auzi cum răcnesc vorbe-ncurcate,
nişte cântăreţi zăluzi,
Ce-au făcut avere, frate,
Din mizerii agramate!

Asta-i strada! Vrei, nu vrei,
E din viaţă un crâmpei,
Un spectacol cu actori,
Dintre care, cei mai mulţi,
Jucăm rol de amatori!

IOANA BURGHEL
01/08/2012

GÂNDURILE

Gândurile-mi, de s-ar face copaci,
Doamne ce păduri de mesteceni ar fi!
Atât de mulţi şi atât de mari,

că până şi noaptea s-ar preface
într-o singură zi!

De-aş împleti gândurile-mi
dintr-o singură vară,
Mi s-ar netezi drumul până la Cer,
Şi mi-ar creşte aripi de înger.

Dar niciodată nu le pot aduna!
Mi se răsfrâng, rătăcind,
prin toate anotimpurile!
Şi de aceea nu am decât o singură pădure,
O singură lună şi, uneori, o noapte prea lungă,
Ce-mi duce gândurile-n vis…

 

Ioana Burghel

DESCULŢĂ

Desculţă, şi aşa, cu-n fel de nepăsare,
Mă plimb printre ziua de ieri şi cea de mâine,
Agăţând felinare zilei de azi,

Până când îmi sângerează tălpile,
Şi mă dor toate apusurile despre care ştiam
odată, că n-au nici un fel de hotar!

 

Ioana Burghel

ŞI NU M-AM LĂMURIT

Şi nu m-a lămurit prea bine lutul,
De ce era de mine însetat,
Şi cum, din voia Lui, Olarul,

Din lacrimi şi scânteie m-a-ntrupat.

Şi nu m-a lămurit prea bine lutul,
De ce după atâta frământat,
M-a pus să fiu povestea cărămizii,
Cuvintelor cu care m-a ursat.

Să fiu şi eu o parte din Cetatea,
Pe care doar desculţ o poţi străbate,
Să fiu şi eu un fel de temelie,
A gândului ce pleacă în eternitate.

Şi nu m-a lămurit prea bine lutul,
Dar asta, doar Olarul a aflat!

 

Ioana Burghel

ŞI NU M-AM LĂMURIT

  

Şi nu m-a lămurit prea bine lutul,

De ce era de mine însetat,

Şi cum, din voia Lui, Olarul,

Din lacrimi şi scânteie m-a-ntrupat.

Şi nu m-a lămurit prea bine lutul,

De ce după atâta frământat,

M-a pus să fiu povestea cărămizii,

Cuvintelor cu care m-a ursat.

Să fiu şi eu o parte din Cetatea,

Pe care doar desculţ o poţi străbate,

Să fiu şi eu un fel de temelie,

A gândului ce pleacă în eternitate.

Şi nu m-a lămurit prea bine lutul,

Dar asta, doar Olarul a aflat! 


                                    AUTOR: IOANA BURGHEL 
                                    MOTRU - 02/08/2012