De câte ori, prin vis mi-ai tot trecut,
Făcând potecă nestatorniciei,
Din sufletu-mi prea plin ţi-am dăruit,
Iar mâine, n-o să am ce duce veşniciei.
De câte ori la piept, te-am strâns cu dor,
Şi ţi-am topit zăpezile în cale,
M-ai răstignit în umbra macilor,
Şi-n suflet mi-ai lăsat un râu de jale.
De câte ori cântau privighetori,
Şi se-aprindeau amurguri din iubire,
În urma-ţi rămânea un cimitir de flori,
Iar inima-mi pulsa a rătăcire.
De câte ori striveam, sub gene, stele,
Mă prăbuşeam în universul tău,
Şi-n hăul ce-absorbea visele mele,
Din când în când, năştea un curcubeu.
IOANA BURGHEL
De câte ori la piept, te-am strâns cu dor,
Şi ţi-am topit zăpezile în cale,
M-ai răstignit în umbra macilor,
Şi-n suflet mi-ai lăsat un râu de jale.
De câte ori cântau privighetori,
Şi se-aprindeau amurguri din iubire,
În urma-ţi rămânea un cimitir de flori,
Iar inima-mi pulsa a rătăcire.
De câte ori striveam, sub gene, stele,
Mă prăbuşeam în universul tău,
Şi-n hăul ce-absorbea visele mele,
Din când în când, năştea un curcubeu.
IOANA BURGHEL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu