Să striveşti sufletul unui om, poate fi la fel de uşor cum ai strivi un fluture. Fluturii, oricum trăiesc o singură zi, dar chiar şi aşa te gândeşti de două ori, întrebându-te dacă această acţiune a ta are vreun corespondent în cotidian, într-o realitate ce numai ţie îţi aparţine. Doar talpa bocancului diferenţiază entitatea de imediat, bocancul pe care tu îl descalţi şi umbli, cu tălpile goale, pe străzile tale, curate, fără umbre, în căutarea unor ferestre prin care să-ţi pătrundă lumina într-u iertare…
Care iertare? Şi a cui? Orice strigăt, de-acum înainte, va creşte în tine ca un blestem. Blestemul fluturelui alb, împletindu-şi durerea cu blestemul luminii. Ai să vezi: Totdeauna dincolo de pod e întunericul nostru…. Şi aripile fluturelui strivit……..

IOANA BURGHEL

AM STRĂZILE GOALE

Am toate străzile goale.

Cândva

nu demult
mi-am topit
inima
în toate pietrele
peste care păşeai…

Nu mă durea…
respiram
de câte ori
respirai…

Nu mă durea
sângele ţâşnind
cu tot viul
din mine
până când
vântul
a început să spulbere
cenuşa
de sub tălpile tale…

Acum
am toate străzile goale…
Nu cerşesc
eu nu cerşesc…
Nu-mi vreau
înapoi
nici măcar sângele…

Poate
vreodată
va trebui
să-l cureţi
de toată
mizeria…

Când vei învăţa
să respiri…


IOANA BURGHEL

N-AM SĂ MAI FIU

N-am să mai fiu
pe aici
câteva respiraţii

atât
cât durează
să trec
dintr-o viaţă
în viaţă…

Dincolo
de oglindă
o corabie
caută ţărmul…

Doar peştii
mai pot
înota
contra secundelor…

de-aceea
n-am ştiut
niciodată
cum e
când săruţi
o bucată
de lut…

EU sunt lutul…


IOANA BURGHEL

STRIGĂTUL

Te-am strigat
dintr-un cer
care-i numai

al meu

Te-am lăsat
să păşeşti
cu timpul
tău
curgând
fierbinte
dintr-un munte
prea mic
într-un
alt munte
pe crestele căruia
să-ţi dăltuieşti
numele
altor veşnicii…

Te-am învăţat
să zbori
sus
cât mai sus
în tării
unde
vulturii
scriu
eternitatea…

atât de sus
încât
oamenii
aceştia
ca nişte punţi
să vrea
a tipări
urma
paşilor
tăi
desculţi
sângerând
în fiecare
,,TU,,
din
fiecare zi…

Te-am învăţat
să fii…

IOANA BURGHEL

PIERDUT INIMĂ

Pierdut inimă!

De-o veţi găsi,

Şlefuiţi-o, puţin,
dacă vreţi…

Scuturaţi-o,
de toate umbrele,
de toată durerea,
de toate rănile,
dacă puteţi…

Orice…

Dar n-o păstraţi!
Poartă atâtea
tristeţi…

Pierdut inimă!

Ce recompensă
mai vreţi?

O declar
nulă…

IOANA BURGHEL

MARIEI LĂTĂREŢU

Ţi-e cerul lumină, Marie,
Aşa cum lumină ai fostu,
Cu glasul tău, de ciocârlie,

Purtând în suflet Gorjul nostru.

Ţi-au fost atât de dragi oltenii,
Prin toată lumea i-ai cântat,
Vibrau şi apele şi munţii,
La trilul tău adevărat.

Şi, din Bălceşti ai dus departe,
Prin Ardeal şi prin Banat
Până dincolo-n Moldova,
Cântul tău, de neuitat.

Şi-ai pierit, tu, floare-aleasă,
Ai luat drumul înspre stele:
Testamentul tău a fost:
,,Vă las cântecele mele,,

Şi ni le-ai lasat, Marie,
Măiastră a neamului meu,
Peste timp şi azi, curgând,
Le-ascultăm când ne e greu.

Când mai cântă-o ciocârlie,
Peste lunci, spre asfinţit,
Noi, gorjenii ştim, Marie,
Că eşti tu şi ne-ai iubit.

IOANA BURGHEL

VISUL

Stropi de apă
te-au atins
guri de rouă

te-au strigat
înecată-n iubire
ca-n vis
trăia un înec
adevărat

Mergeai pe malul
celălalt…
strigătul se auzea
întrerupt…

Te asurzise
un vânt îngheţat…
Ud
păşeai
inegal
viu şi drept şi surd…

Te-ntorceai
când şi când
cu un zâmbet
ciudat
c-o privire dusă
departe…

I se sfărâmau
silabele de
stânci
într-o încercare
de-a se salva…
într-o disperare
de moarte…

Nepăsător
tu păşeai…

Vântul
îi desena
înecul
într-o urmă
întreruptă
într-un strigăt
frânt…

DINCOLO DE LACRIMĂ…

Dincolo de lacrimă, sunt eu,
De-atâtea ori, prin clipe, rătăcind,
Corabie în drum spre Dumnezeu,

Cu pânzele în arşiţă şi vânt.

Dincolo de lacrimă, sunt eu,
Un albatros sfidând hotare,
Mi se răsfrânge ţipătul în mare,
Chemându-mi dimineţile, pe rând.

Dincolo de lacrimă, sunt eu,
Purtând al curcubeului veşmânt,
Adoarme Timpu-n pieptul meu,
Cu degetele-nfipte în pământ.

Dincolo de lacrimă, sunt EU…

IOANA BURGHEL

Nu ştiu dacă oamenii se cern. Nu ştiu să cern oamenii. De aceea le strâng lacrimile de pe toate străzile murdare şi construiesc pentru fiecare câte-o fântână. Sunt cel mai lipsit de viziune arhitect, pentru că niciodată nu ştiu ce să fac cu reziduurile! Şi nu simt noroiul de pe tălpile-mi goale, până nu încep a sângera, când acesta mă strânge ca un pantof al Cenuşăresei. Nu ştiu să cern oamenii. Cu palme bătătorite îmi afund inima în cel mai negru noroi. Într-o altă zi, pe toate cicatricile voi creşte nuferi….

IOANA BURGHEL

AŞTEPTAREA

Aştepta zadarnic
nu primea niciun semn
nu se zbătea

nicio pleoapă
telefonul muţise

Respira secundele
greu…
inima
doar ea
bătea
prizonieră
în propria-i noapte…

o zi
două
trei…
aflase toate
răspunsurile…

De ce?
Cum?
Conta?

Nu conta!
secunda despicată
murise…

IOANA BURGHEL

PROTEST

Şi stau aşa, lipită de un zid,
Prin urechi îmi şuieră o moarte,
Pluton de execuţie te desfid,

Dacă mor, în mâini eu ţin o carte!

Nu mai citeşte nimeni şi nu scrie,
Iar cei de-o fac sunt doar săraci şi orbi,
De cred că o umilă flăcăruie,
Mai poate speria invazia de corbi!

Nu se mai ard prin pieţe cărţi de soi,
Doar sufletul ni-l ardeţi zi de zi,
Prin mascarade vizuale şi gunoi,
Prin şcoala ce-aţi distrus din temelii!

Putrezesc cuvinte prin mansarde,
Iar altele au iz de mucegai,
Va ţese praful pânze într-o noapte,
Şi ultimului verde, Colţ de Rai!

IOANA BURGHEL

MĂ-NGROP ÎN CUVINTE…

Mă-ngrop în cuvinte, ca-ntr-un sicriu de ceară,
Şi îmi adap pustiul din urme mari, de cerbi,
În timp ce vântul cântă ,,capricii,, la vioară,

Într-un spectacol trist, cu fluturi albi şi orbi.

Mă-nvălui cu suspinul cocorilor plecând,
Pe ţărmurile mele, furtuni jelesc, amar,
Şi paşii greu mă poartă printre frânturi de gând,
Şi-n suflet tot îmi plânge bătrânul felinar.

Nu-mi pot privi tristeţea, tot aşteptând să cadă,
Zăpezi pe răni deschise şi lacrimi pe zapadă,
Pe file prăfuite, cuvinte-ngrop adânc,
Sunt ciocârlii ucise, sunt păsări care plâng.

IOANA BURGHEL

TRISTEŢE

Prin frunza de nuc, şuieră vântul
A dor şi a disperare….
Spre nu ştiu care veşnicii,

se tot sfârşesc secunde…
Mi-aş vinde tristeţea la sărbători,
Cum vând neguţătorii,
prin târguri,
haine vechi,
Şi nici n-aş cere mult,
poate doar un surâs,
Pe care să-mi odihnesc inima,
din când în când,
Pe la vreo răscruce…

IOANA BURGHEL

Am desfrunzit arborii de toate iluziile şi am cules vidul cu palmele. N-a sângerat amurgul decât o singură dată, când ţi-ai zidit sufletul între oglinzile murdare ale unei femei ce n-a ştiut cum să-l îmbrace. Din când în când, îngerii fură aerul dintr-un cer ce nu-i mai cuprinde. Mâine va fi o zi în care îţi vei despleti cuvintele a iertare, dar copacii nu înfrunzesc niciodată sub îngheţ. Braţele lor atârnă ca nişte cruci retezate de greutatea cuielor, braţele lor sunt doar sicriul vidului şi nevidului în care am sângerat doar odată.

IOANA BURGHEL

CALEA PÂNĂ MAI DEPARTE…

De grinzi, mereu legăm tăceri,
Când zboruri pier în nicăieri,
Şi-n suflet dănţuie doar umbre,

Prin praful unor zile sumbre.

Cresc disperări precum stejarii,
Ne sângerează palmele pe cruci,
Iar sufletul în noi, ca şi hoinarii,
Donează sânge alb pentru năluci.

E lungă calea până mai departe,
Mereu pândeşte Moartea la răscruci,
Din valuri subterane, înspumate,
Vin alte vieţi pe care să le duci.

IOANA BURGHEL

DOI PĂRINŢI

Pe-aceeaşi cărare, doi părinţi,
Poartă povara aceluiaşi jug,
Sub talpa lor, grâu, greu răsare,

Şi grea e brazda aceluiaşi plug!

Din când în când, mai cade câte unul,
Şi palma aspră-a celuilalt, îl tot ridică,
Nu-i incă vremea pentru felinare,
Şi-n ţintirim, pentru o cruce, mică!

Obrajii lor au urme de toamne şi zăpezi,
Se tot strecoară, gârbov, printre calendare,
Aproape că nu-i simţi şi nici nu-i vezi,
Două năluci într-un ,,apus de soare,,!

Şi, într-o zi, un clopot sună-a jale,
Iar jugul se preface-n lumânare…
Ei nu mai sunt şi nu mai duc poveri,
S-au învelit cu brazdă, şi-n urma lor, tăceri.

IOANA BURGHEL

CHIAR NU VREAU!

Dar chiar nu vreau să mă ostenesc,
Căutându-ţi chipul prin atâta ţărână!
Iubirea ta-i ca o sculptură în zăpadă,

S-aprinde sub sărut de rece lună,
Şi-n soarele amiezii, se preface-n tină!

Dar chiar nu vreau să mă ostenesc,
Căutând în pustiu-ţi, o lumină!
În tine, cucii strigă-a-nsingurare,
Şi plâng salcâmii grei de albă floare...
În tine, până şi speranţa-i o ruină!

IOANA BURGHEL

Nu te-apleca….

Nu te-apleca peste umărul meu, prea mult,
S-ar putea să ţi se-anine gândurile de suflet,
Şi să-ţi crească rădăcini în acest deşert,

Şi n-ai să vrei să mă ierţi, apoi,
Şi nici n-am să te iert!

IOANA BURGHEL

Drumuri…

Multe drumuri, multe cruci,
Şi mereu, mereu răscruci,
Paşii tăi, te poartă - ades,

Pe cărări făr de-nţeles.

Multe aripi, niciun zbor,
Multe gânduri, niciun dor,
Lacrimi strânse în pocal,
Inimă, cu mult amar!

Multe flori şi frunze multe,
Şi zăpezi încremenite,
Multe vorbe spuse-n vânt,
Multe răni într-un cuvânt.

Şi-am cuprins în mine, toate,
De mă-ntreb cum de mai sunt,
Şi-am cuprins atâta jale,
Doar un zâmbet, când şi când.

Şi îmi port mereu, povara,
Orişicărui gând ascuns,
Şi, în suflet, port tristeţea,
Iernilor ce m-au pătruns.

IOANA BURGHEL

SUNT FEMEIE

Femeie sunt şi joc atâtea roluri!
Ingenuă, tandră, iubitoare,
Sunt diamant privirii tale,

Dar pot să-ţi fiu şi inserare!

Femeie sunt, şi sunt ca focul,
Te-alint şi te răsfăţ, şi îţi fac jocul,
Şi sufletul ţi-l beau odată cu vinul,
Aşa m-a ursit pe mine, destinul!

Femeie sunt!
Privire de înger căzut în păcat!
Sânul meu are gust de iarbă a lumii,
Hrănind şi bunii şi nebunii…..
De pe buze, tu-mi sorbi rouă,
Să te vindeci de dureri,
Sunt deşertul tău de lacrimi,
Sau iatacul cu plăceri,
În mine prinde viaţă orice stea,
Şi orice nor, de mine piere,
Şi tot eu port, pe umeri, în tăcere,
Povara Crucii: a mea şi-a ta!

ÎNGERUL IUBIRII

Îngerul iubirii noastre,
Când îşi scutura aripa,
Erau zările albastre,

Vânturi calde, cântau clipa...

Înfrunzeau mestecenii în noapte,
Sălbatici maci dansau peste câmpii,
Împletind săruturi printre şoapte,
Din fluturi, luna aprindea făclii.

În taină, ascundeam sub sânul stâng,
Un trandafir micuţ şi o scrisoare,
În lacrimi, încercând să nu mai frâng
Atâta dor şi-atâta depărtare...

IOANA BURGHEL

BLESTEM

Priveam în urma ta cu ochii-nrouraţi
de norii ce au strâns prea multe ploi sub gene,
Pe rug de suflet, macii, piereau îndureraţi,

De glasul meu, prea stins să poată să te cheme.

Nu ţi-ai întors privirea cea plină de păcat,
De teamă că cenuşa sub paşii tăi rămasă,
Ar spulbera-o vântul şi ar fi-ntunecat,
Amurgul ce plângea iubirea noastră, arsă.

Te-am blestemat atunci, aşa cum nu blestem,
Să-ţi fie somnul greu, cum grea mi-e noaptea, mie,
Neliniştii din tine, un singur leac, suprem,
Un ţipăt dureros din trista-mi poezie!


IOANA BURGHEL

NĂSCUTĂ ÎNTR-O ZI DE MARŢI

Pentru mine
nu ai timp
niciodată…

Tu te-ai născut
într-o zi de joi.

O zi de marţi
se face
vinovată
că m-a adus
pe mine
mai apoi…

prea devreme,
sau,
poate
prea târziu…

nici eu
nu mai ştiu…

Prin undele
reci
tot înoată
un peşte
diliu,
ferind
o săgeată…

IOANA BURGHEL

TIMPUL NOSTRU

În pielea asta, de mătase,
Sting anii lumânări de ceară,
Iar pielea-ncepe să ne doară,

De toate flăcările arse.

Nici inima nu mai pulsează!
De-atât amar a obosit,
Doar ochii-n noapte mai veghează,
Carul Cerului, grăbit.

Şi-n dimineţi, când roua cântă,
Toţi trandafirii-nviorând,
Va trece un alai de nuntă,
E nunta Timpului, plecând.

IOANA BURGHEL

MĂ VEI IUBI…

Mă vei iubi
într-o zi.

Te voi iubi
într-o zi.

Nu ştiu
când…

nici azi,
nici mâine,
nici curând…

Cândva…

Amândoi
vom învăţa,
cum e să fiu,
cum e să fii,
un singur
dor,
doi oameni,
vii…

ne vom iubi…

IOANA BURGHEL

VIEŢI NOI

Împletim vise,
În zboruri târzii,
Iubiri, în fluturi

care stau să moară,
Cresc rădăcini,
Din trupuri fumurii,
Amurgul, ne cunună
întâia oară.
În ceruri, cât mai sus,
bate o toacă…
Ne-au tot zburat,
din palme, dimineţi,
La capătul grădinii,
cade promoroacă,
Lumânări plăpânde,
Ne vor creşte vieţi…

IOANA BURGHEL

UMBRA (varianta)

Mi se lovesc cuvintele-n amurg,
De doruri grele, încă necuprinse,

Virgine chipuri rătăcite, curg,
Prin toamnele cu aripile stinse.

De mă zideşti în tine ca pe-o Ană,
Promit să nu descânt acum să pleci,
Şi, poate umbra ta venind, urbană,
Nu s-o mai pierde toamna pe poteci.

Mi se rotesc cuvintele a toamnă,
Cu lacrime de-amurguri violet,
Secundele ne hărţuiesc a dramă,
Într-o iubire arsă incomplet.

Vreau umbra ta să vină la fereastră,
În toiul nopţii poate un crâmpei,
Când somnul peste pleoape mai adastă,
Purtând pe gene vise de femei...

Aş vrea cu tine împliniri mărunte,
Săruturi calde-n somnul tău, târziu,
De nu poţi tu să urci, iubind un munte,
Măcar mă lasă eu timid să viu.

IOANA BURGHEL

TU ESTI VÂNT

Tu eşti vânt
eu sunt vioara
ce mereu

pe strune-ţi
cânt
chiar şi-atunci
când
prin cuvânt
frângi durerea
ta
în mine
sau
când
de iubiri nebune
umbli
veşnic
rătăcind

Tu eşti vânt
Eu îţi cânt...

IOANA BURGHEL

CUM MOR FRUNZELE...

Nu ştiu frunzele cum mor!
Au, aşa, un fel
al lor.

O lumină,
O candoare,
de a da o-mbrăţişare
vântului rebel,
ce-şi sună
goarnele,
vestind a moarte...

Duc cuvintele
departe,
Tremurând sub adieri,
Din durere,
cresc tăceri...

Ramul, slab,
când le desprinde,
Ele pleacă-ncet,
cuminte,
Ca miresele
sfioase,
când îşi lasă
a lor case...

Pleacă-n bocet
greu,
de stele,
Colorând
cu zămbetul
Lumea neagră
ce le frânge,
De pe buze,
sufletul....

IOANA BURGHEL

DESENUL

M-a desenat
un pictor

fără nici-o culoare

mă durea
orice lumină

sângele
nu mă recunoştea

despărţit
de mine
un univers
pe din două

m-a desenat
când ploua...

IOANA BURGHEL

UN FEL DE LUME

Moartea
frânge
săruturi vii

trecutul
destramă
dimineţi prezente

cânt lumii
cu viori târzii

inimi absente
lacrimi absente

golul coboară
pe scara
nimănui...

IOANA BURGHEL

Într-o zi...

Într-o zi
voi aduna
cu palme

bolnave
scrumul
unor dimineţi
rătăcite

Un vânt
va purta
cenuşa
unui copac
odată
viu...

IOANA BURGHEL

ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT

Între
Cer şi Pământ
Universul tău

pluteşte
într-un alt
univers

Ai grijă

Titanii
pot coborî
sprijiniţi
pe îngeri

cădere liberă...

IOANA BURGHEL

RUGĂ

Dă-mi aripi,
Doamne,
Vreau să zbor.

Să-mi scutur,
Doamne,
inima-n luceferi,
Prea plinul meu
să-mi fie cer,
iar îngerii
să-mi umble,
Doamne,
teferi.

IOANA BURGHEL

FREAMĂT

În freamăt de ,,plopi fără soţ,,
Iubiri se tot nasc şi se sting,
Prin ramuri de tei desfrunzit,

Simt stele în cer cum s-aprind.

Cu inima încerc să cuprind,
A lunii făptură şi dorul,
În suflet mi-e noapte albastră şi simt,
Cuvântul ce-mi poartă fiorul.

IOANA BURGHEL

ORGOLIU

Dintr-un orgoliu
nemăsurat
nu ţi-a mai vorbit niciodată

Dar umerii ei firavi au purtat
povara
gândurilor amare
ca să nu se prăbuşească
cerul
în care tu eşti singur

N-ai să ştii
nicicând...

IOANA BURGHEL

DRUMUL SOARELUI

În drumul soarelui
infinit
aştern Zborul Păsării Măiastre

Dintr-o singură lacrimă
o lume albastră
a primit
lumină.

IOANA BURGHEL

RENAŞTERE

De colbul tău vreau astăzi să mă scutur,
Cum se scutur arborii de vânt,
Ca să-mi renască sufletul în trup,

Cum renaşte cerul în pământ.

Îmi închisesem zilele-ntr-un gând,
Şi n-am simţit că-n mine fulgera,
Doar disperarea unei clipe neferice,
Şi nicidecum iubirea ta.

Ţi-am fost, între cuvinte, un popas,
Mi-ai fost un călător ce-a rătăcit,
Dar dorul meu de tine-a obosit,
Şi tot ce am a-ţi spune-i: Bun rămas!


IOANA BURGHEL

UN PĂMÂNT DE NEIUBIRI...

Iubirile nu-ncap pe niciun pământ!
Ele torc doar necuvinte,
în ochii de gheaţă ai nopţii,

în ochii de ceaţă ai morţii...

Iubirile nu-ncap pe niciun pământ!
Ridică din noi, ziduri în vânt,
Şi din haos tot fură, ca hoţii:
Tu cine eşti? Eu cine sunt?
Cum se declină-acest cuvânt
noi am uitat cu toţii...

Iubirile nu-ncap pe niciun pământ!
Le sfâşie trupul netoţii....

IOANA BURGHEL

DESCULŢĂ

Desculţă
cu-n fel de nepăsare
mă plimb

până când îmi sângerează tălpile
şi mă dor toate apusurile
despre care ştiam
odată
că n-au niciun fel de hotar...

IOANA BURGHEL