Să striveşti sufletul unui om, poate fi la fel de uşor cum ai strivi un fluture. Fluturii, oricum trăiesc o singură zi, dar chiar şi aşa te gândeşti de două ori, întrebându-te dacă această acţiune a ta are vreun corespondent în cotidian, într-o realitate ce numai ţie îţi aparţine. Doar talpa bocancului diferenţiază entitatea de imediat, bocancul pe care tu îl descalţi şi umbli, cu tălpile goale, pe străzile tale, curate, fără umbre, în căutarea unor ferestre prin care să-ţi pătrundă lumina într-u iertare…
Care iertare? Şi a cui? Orice strigăt, de-acum înainte, va creşte în tine ca un blestem. Blestemul fluturelui alb, împletindu-şi durerea cu blestemul luminii. Ai să vezi: Totdeauna dincolo de pod e întunericul nostru…. Şi aripile fluturelui strivit……..

IOANA BURGHEL