DOCTORUL CIOCĂNITOARE

DOCTORUL CIOCĂNITOARE

Agățată parcă 
în cui
pe tulpina nucului
bate o ciocănitoare
toaca
în amiaza mare.

De ce oare?

Fiindcă i s-a plîns
sărmanul
că de la o vreme-l doare
trupul tot
prea ars de soare.

Medicul ciocănitoare
i-a găsit bietului
leacul!

Pe sub scoarța zdrențuită
niște viermi
cam duși cu capul
își săpaseră răzoare.

Vezi?
de-aceea bate toaca
pentru viermi
a-nmormântare!

IOANA BURGHEL

RENAŞTERE

ENAŞTERE

De colbul tău vreau tainic să mă scutur,
Ca arborii de ultima ninsoare
Și să renasc din lacrimi în izvoare
Un cânt de păsări sau un zbor de fluturi.

Închise, clipele-mi tresar în gând
Şi simt cum tot mai fulgeră și doare,
Iubirea-n uşa nopţilor bătând
Cu sufletul strivit de disperare.

Ți-am fost , între cuvinte, un popas
Şi tu un călător ce-ai rătăcit,
Dar dorul meu de tine-a obosit
Şi-n plete vântul suflă: ,,Bun rămas.”

IOANA BURGHEL

PLOUĂ CU NOI

PLOUĂ CU NOI

Peste însingurare
plouă cu noi
și cu toate cuvintele prea obosite
să mai despice firul

Orele străbat drumuri pustii
și se preling odată cu anii spre o Cetate în ruine
unde corbii
rostesc în limba viermilor pământului
o rugă despre renaștere

E o eclipsă totală de lună
prin cimitire doar huma tresare în sunet de clopot
arar
vestind răsăritului un alt verde
cu trupul curat doar la începuturi

IOANA BURGHEL

MÂNTUIREA

MÂNTUIREA

Mântuirea
nu vine decât din noi înșine
din fărâma de eternitate
sau din iubirea pe care am învățat
să o jucăm pe scena deschisă
a Vieții

viitorul
are de la început
măsura sicriului fiecăruia
iubirea fiind
doar o treaptă pe scara Destinului
măsurată de Moarte
cu palmele

de aceea
sângele nu e totdeauna
roșu
și împrumută culoarea pământului
înainte de căderea cortinei
în fața acestei vieți
cu actori jucând un singur rol
cu replici învățate
mecanic

IOANA BURGHEL

ÎN GOLUL DINTRE NOI

Nici nu mă interesează
de unde vii
și unde pleci

pașii tăi
răsună
ciudat
în golul dintre noi

pe străzi fără nume
doar vântul mai ridică
mizeriile
acestei lumi
decadente

ți-ai scrijelit iubirile
pe ziduri
și file îngălbenite
cu fum de țigară

pe la intersecții
zac îngeri flamânzi
lângă doze cu bere
amară
iar trecutul
își scutură gândurile
în așteptarea unor ploi

rănile nu se închid
niciodată
se cicatrizează

IOANA BURGHEL

DIN TRUNCHIUL ACELUIAȘI COPAC

Am înflorit
cândva
din trunchiul aceluiași copac

ne suportau
ramurile
mirările
și ne trăiam clipele de
înfrunzire
până la identitate

dar tu
ai vrut să fii
mai mult decât
dumnezeire

un zeu
al absolutului
tălmăcind cuvinte
întro limbă
ciudată
din care
am desprins
înserarea

de atunci
plouă cu frunze
ca-ntr-un delir
de viață
privată
iar trunchiul
poartă urmele rănilor
prin anotimpuri
ce nu-ți mai aparțin

IOANA BURGHEL

ZĂRI ALBASTRE

Azi fiecare treaptă mă poartă spre albastru
S-ating cu pana, lin, al nopților sihastru.
Se colorează pietre, se colorează norii
Iar gândul meu mă duce departe, cu cocorii.

E visul primăvară și sufletul îmi plouă
Cu muguri noi de floare ivindu-se din rouă.
Nasc fluturii senine fâșii de curcubee
Și le-mpletesc apoi în doruri de femeie.

Sângele-mi zvâcnește sub tâmple, cu putere,
Iubirea ce-o resimt e singura avere.
Furtunile ivite se sting, stingher, departe,
Sub vântul care suflă vestindu-le o moarte.

Respir ușor cu teamă și cu privirea-n cer,
Din necuprinsul ăsta eu ce-aș putea să cer,
Când știu atât de bine cum zorii îmi sfâșie
Cu-o nepăsare albă orice bucurie?

IOANA BURGHEL

CLIPA ALTUI TIMP

Dacă m-aș îneca în apele ochilor tăi
inima mea
inertă
cine ar descoperi-o în acest univers
întunecat
și cine ar mai ști cât de dureros a bătut
pentru tine
demon al iubirii

nu cred să înțelegi vreodată că Moartea e doar un cuvânt
dintr-un dicționar de anonime
și nici de ce răsuflarea ei îngheață
opusul

sufletul meu va fi mereu străjerul gândurilor tale
(chiar și negre)

Într-o zi
dincolo de lacrimi vei descoperi misterul cuvântului
niciodată rostit cu sinceritate

dar marginea destinului în care ne-am întâmplat
va fi roasă de cariile unui Timp
(nicicând al nostru)
și vei simți apăsarea singurătății
durerea și dorul de-a nu fi murit
deodată
atunci când Speranța începea să nască o iubire
pentru îngeri
într-un Cer deschis peste clipa în care Eu și Tu
ne-am întâlnit


IOANA BURGHEL

SUB SEMNUL LUI MARTE

Cândva
am zidit în inimă încăperi
adăpost pentru oamenii fără culori
de-atunci
ninge gri peste sufletul meu
aflat sub semnul
unor litere înghețate

valurile mării
nu mai au farmecul de altădată
și toate zilele sunt la fel
liniare
până la sufocare
probând alergarea în inversul
Timpului
într-un maraton cu pași mici
în care
Dumnezeu și Facerea Lumii
poartă semnul lui Marte

IOANA BURGHEL

DIN DORINȚA DE A FI

Eu pot să mă sfârșesc
dacă vrei
acolo unde începi tu
să exiști

pot să-mi așez
sufletul punte
sub pașii grei
îmi vor rămâne urmele
cailor
scrijelite
pe când luau
lumea în copite

pot să strâng sângele
lacrimă cu lacrimă
și să-l semăn
sub vânt
din el să răsar
în iluzorii câmpuri
cu maci

poate să doară
uneori
răsăritul
dar poți să-mi fii
și pot să-ți fiu

IOANA BURGHEL

PENTRU ZIUA DE MÂINE

Mai avem câteva anotimpuri
câteva respirații sub soare
de ascultat niște privighetori
și de rodit în tăceri

vreo câțiva ani
de strălucire și jale
vreo două înfloriri
dintr-o brazdă arată de secetă
o răscruce pentru popasuri
câteva clipe de stat
la un taifas cu înțelepți

pentru toate mai e
atât de puțin

cărarea aceasta
e doar deșertăciune
de aceea vă spun
prieteni de drum
dăruiți din plin
mâine
frunzele nu vor ști
niciun nume

IOANA BURGHEL

LOCUL MERITAT

N-am să scriu ca Eminescu,
Nici ca Blaga n-am să fiu,
Nu-l imit nici pe Sorescu,
Nici ca Labiș n-am să scriu.

N-o să deplasez titanii
poeziei mondiale
de pe soclurile lor,
ridicate după moarte
pentru numele gravate,
trist, pe filele de carte.

Urmăriți de nenorocul
vremii-n care-au existat,
Mulți s-au stins în sărăcie
sau pe un pat improvizat.
Doar prin vers au rezistat
împotriva tuturor
Deci au locul meritat:
De ce-aș fi imitator?

Toți, prin scrierile lor
ce-am ajuns a le citi,
au aprins câte-o scânteie,
m-au făcut a-i îndrăgi.

Le respect întocmai locul
Și-am s-aștept o lume care.
bucurându-se de scrisu-mi,
să-mi ridice mie, soclul
sau să-mi ducă doar o floare
într-un cimitir în care
dorm poeții somnul veșnic,
nu oricum:
CI ÎN PICIOARE!

IOANA BURGHEL

,,NOROCUL,,

Nu mi-ai scris niciodată numele
pe o filă curată
nici nu știi din câte litere
mă compun

ce norocoasă sunt!
vin mereu în urma altcuiva

știu
am câțiva centimetri în minus
fac alergie aproape la orice
(mai ales la parfumuri cu nume exotice)

eu miros a pământ și a flori de câmp
mă înalță vântul să ajung până la ferestre
dar am un atuu
știu să citesc
(chiar și gânduri)

Așa evit contaminarea pe termen lung
și nu-mi pasă deloc
dacă știi
sau nu știi
din câte litere se compune
numele meu

IOANA BURGHEL

ÎN AȘTEPTARE

Noaptea
își cântă disperarea
pe o punte roasă
de carii

departe
răspunde marea

luna
se frânge
în unde fosforescente

ochii tăi
stele himerice
lucesc de sub ape

iubesc
această corabie
veche
pe catargul căreia
un pescăruș
își leaagănă durerea

zilele
se caută una pe cealaltă

portul e doar
fantoma
unui amurg
în așteptare

IOANA BURGHEL

DOAR ÎMPREUNĂ

Vom aştepta
împreună
nopţile de primăvară
să furăm
primul ram ce va înflori

vom pătrunde întunericul
ca o singură umbră
escaladând zidul
străin
dintre anotimpuri
cu palmele şi genunchii
juliţi

umerii tăi
mă vor purta
( dulce povară)
spre Raiul primelor stele
până când
vom învăţa să descifrăm
taina luminii
în trupul florilor
plăpânde

apoi
ca un singur suflet
înstelat
vom putea păşi
dincolo de pragul luminii
o singură umbră
purtând
florile de măr
ale aceluiaşi ram
de taină
furat

IOANA BURGHEL

DINTR-O MINTE , PREA ÎN COLŢURI, UNEORI.....A MEA.....

CONŞTIINŢA

Conştiinţa
e doar un câine maidanez
ataşată nimănui
şi tuturor
pentru care
niciun savant n-a descoperit
încă
vreo soluţie de scos
pete

IOANA BURGHEL

ÎNFLORIND PREA TÂRZIU

S-a făcut
deodată
târziu

nu m-am gândit nicicând
la duminică
aşa
ca la o sărbătoare

era mereu ceva de făcut
o nelinişte continuă
un resort străbătându-mi
fiinţa
sau doar un gând
şoptindu-mi:
,,aleargă, aleargă,,

dar până când?

de la un timp
aştept duminicile
privind merii
înflorind din ce în ce
mai rar

IOANA BURGHEL

REFLECȚII

REFLECȚII

Grâul adoarme
sânii cicorii se zbat
cer macii tribut

primăvară iar
gânduri și flori de cireș
suflet tot de zăpadă

însinguratul
peron pustiu în noapte
plânge vântul

capătul lumii
curcubeul așteaptă
zorii iar tresar

sub floarea de tei
buzele tale albe
sărută ploaia

cântec de jale
coboară cerul pe scări
stele în palme

IOANA BURGHEL

UN ALT FEL DE TRISTEȚE

UN ALT FEL DE TRISTEȚE

Într-o noapte
a căzut cerul
și s-a spart

cioburile
mi-au acoperit
ochii
și am sângerat

de aceea
nu întreb niciodată
de ce
sunt roșii
câmpiile

ardeau
mesteceni
cu flăcări
înalte
dar
Dumnezeu
Era singur
(mai singur și mai trist decât mine)

Iadul
pârjolise
până și drumul
spre Cruce



IOANA BURGHEL

NELINIȘTEA CICORII

NELINIȘTEA CICORII

Sub bolta înstelată doarme grâul,
Aud în depărtări o ciocârlie,
Prin noaptea care vine cu pustiul,
Zăresc doar o lumină purpurie.

O inimă de mac, înflăcărată,
Declară unei flori a sa iubire
și ea, îmbujorată ca o fată,
Sărutul lui primește în neștire.

Flăcău frumos e macul și subțire,
El dragoste-n șuvoi i-a dăruit,
Că nu-și mai vine, biata, în fire,
De la tributul pe care l-a plătit.

Șăgalnic, când și când mai suflă vântul,
Sub adieri se zbat sânii cicorii,
Iubirea lor o știe doar pământul,
Ce face să întârzie și zorii.

Iar nași le sunt un puf de păpădie,
Și-un fir de grâu ce tocmai s-a trezit
Să vadă de ce tremură cîmpia
Și-n flăcări, cine, ce a mistuit.

IOANA BURGHEL

PEREȚI DE HUMĂ

Ce dragi îmi erau pereții mei de humă,
Cu ferestrele-așezate către drum,
Cu sfinții îmbătrâniți de grele clipe
Și înegriți de rotocoalele de fum.

Se spijineau pe-același lemn al crucii
Din care bunii ciopliseră sicriul,
De grinzile-nvechite sprijinindu-l,
Când va fi, să-nchidă-n el pustiul.

Pe-alocuri, înepuseră să crape,
Era slăbit piciorul, prea de ceară
Și rădăcini cu degete-ngroșate,
Sculptau amurgul cu-n surâs de fiară.

Creștea în mine, an de an o teamă
De-a nu putea rosti vreo rugăciune,
Prin care să implor să nu-mi distrugă,
Zidul din nisip și oasele bătrâne.

Dar tocmai din această încrâncenare
Și din multele cuvinte, nerostite,
Cum n-a mai vrut să fie Ana zidul,
Ferestrele sub brazdă-s prăbușite.

IOANA BURGHEL

NUANȚE

NUANȚE

Câte nuanțe crezi că se disting
într-o inimă cu bătăi
numărate?

Sculpturile în sânge
sunt doar pentru
morți

Viii
decupează culorile
dincolo de pleoape
lipind litere
pe scrisori
fără adrese

dacă n-aș mai fi
într-o zi
curcubeu
ce culoare ți-ar plăcea
să-ți rămân?

IOANA BURGHEL

TEAMA DE TOIAG

TEAMA DE TOIAG


Doar fum se mai înalță, rotocoale
Și umbrele dansează prin unghere,
Un licăr stins, un vals într-o țigare,
În care visul dimineața piere.

Ai ochi întunecați, privesc departe,
Ești regele rămas fără coroană,
Femei cochete, rochii dantelate,
S-au vindecat de tine ca de rană.

Prin palme tremurânde curge Timpul,
Te-nvăluie și ceața după prag,
Ai prăbușit și zeii și Olimpul,
De unde-atâta teamă de toiag?

IOANA BURGHEL

LA RULETĂ

Te voi juca la ruletă într-o seară
în care am să-nvăț cum să joc
viața mea
adunată din pietre
și-aruncată
prin cercul de foc.

Poate puțin
or să doară
cuvintele
prevestitoare
de moarte
sau
poate
în lumina lor
crepusculară
sufletul meu va fi
doar o filă de carte.

Voi juca la ruletă
într-o seară
un joc rusesc
de noroc
cu o singură
miză reală
viața
din cercul de foc

cine dorește?
Cu cine să joc?
Cine are noroc?

IOANA BURGHEL

DĂ-MI O PRIMĂVARĂ

Mai dă-mi, te rog,
o primăvară
să-mi așez
tâmpla
sub ploi
să-mi curăț
amintirile
de iarba veche
și speranțele
de noroi,
dă-mi primăvara
aceea
fără regrete,
în care nu simți
nici durere,
nici sete,
primăvara
în care am scris
erata,
fără să știu
ce înseamnă
NOI

IOANA BURGHEL

să Nu, şi Tu...

învia-voi în mine
crucit
sărăcit
fără de culoare
sau marmură
pe toţi ca la o mare petrecere
vă voi duce sătul de faldurile apretate
ale vieţii nu obrajii voştri cu sânge voi unge
nu buzele voastre aprinse cu vorbe voi stinge
împăcat
aplecat
de atâta bunătate şi bunuri
mă voi şi plictisi
Veselie!!!- tu ambră
cu trup de aramă
să nu!!!
să nu...
şi tu...

HAZARD…

De la început
ai sculptat
în mine
o moarte
și viața
ca un semn de întrebare

Pe drumul dintre
răsărit
și apus
sunt doar intersecții…

În palma stângă
hazardul
ne-a desenat
niște linii...

nu mai tresar..

Contează
doar
primul măr
din care
cineva
inconștient
a mușcat…

IOANA BURGHEL

POEZIA

Poezia
o altă femeie surprinsă
sub pleoape
dintr-o frântură
de noapte și vis
trup de nimfă
despletindu-se în ochii
dimineții
plămadă a unui
vers
izvorât dintr-o lacrimă
câteodată
caldă
câteodată
rece…

naștere și moarte
zbor și deșertăciune
frunte înaltă
sub care
gânduri rebele se zbat
căutând o fereastră
spre suflet…

nemurire
plătită cu viață
pentru care
nimeni
nu mai girează
și totuși…

cine ești tu?

IOANA BURGHEL

FĂRĂ ECOU…

Am putea trăi
într-o mare de oameni
fără să te ating
fără să mă atingi
fără să ne atingem…

copaci ai unei păduri
prin care
ecoul
străbate
într-un singur sens…

potecile tale
nu se mai agață
de tălpi…
dacă-mi despic trupul
în două jumătăți
inima va fi tot
a mea
poate doar
sângele
să mai stropească
praful
prin care
din disperare sau neputință
ți-ai tăvălit
femeile…

IOANA BURGHEL

IUBIRI TÂRZII…

Mai umblă visele prin meri
Și stele se ascund pe luncă,
Prin iarba ce-am cosit-o ieri,
Se despletește luna, încă.

Vin doruri noi, străbat odaia,
Se pierde noaptea în săruturi,
Iar zorii își aprind văpaia
Din inima în zbor de fluturi.

Ne mai răsare primăvara
Pe buze, flori însângerate
Și păsări vin, de duc povara
Iubirilor întârziate.

Nu-i nicio vârstă pentru moarte,
Chiar de amurgul o vestește,
Ne prindem versul într-o carte
Iar el în alte flori va crește.

IOANA BURGHEL

Cineva spunea, nu demult, că Facebook-ul e doar o lume virtuală și atât……dintr-un anumit punct de vedere poate să fie adevărat. Depinde de fiecare din noi în ce scop îl utilizăm și, mai ales, de ce…Am întâlnit, virtual și persoane rău intenționate, dar, în același timp, v-am întâlnit pe voi, cei mai mulți…suflete dincolo de ecran, oameni frumoși, deosebiți, am legat prietenii, am învățat mult și multe, pe unii am avut onoarea de a vă întâlni direct, pe alții vă știam deja (foști colegi, prieteni dragi, amici, cunoștințe)…Am împlinit o vârstă….mi-ați fost alături…florile primite de la voi însumează mai mult decât orice grădină….mi-ați oferit un Rai virtual (au și un deosebit avantaj, NU SE OFILESC! ) și un strop de fericire!
Vreau să știți c vă mulțumesc din suflet pentru faptul că existați în viața mea, în fiecare zi! Cu prietenie, considerație, respect și prețuire,
IOANA

A ÎNFLORIT LIVADA

A înflorit livada sub sărutări de stele,
În fiecare frunză ţes dorurile mele,
Zefiru-mi poartă paşii prin fir de iarbă nouă,
Şi simt că-i primavară în stropii calzi, de rouă,
Adorm....şi-n vis îmbrăţişez câmpii,
Iar inima mea bate în tril de ciocârlii.

A înflorit livada și-n zbor s-avântă fluturi,
Mă ninge cu petale de vișini și de meri,
Mă risipesc prin ramuri în orișicare mugur,
Și inima îmi vindec de orișice dureri…
Mă scutur de cenușa acestei ierni amare,
Și-n nopți cu lună plină aștept o-mbrățișare…

Aș vrea să vie vâtul prin brazde să mă poarte,
Să fiu eu roua care s-anină-n geana lunii,
Să fiu și mesagerul iubirilor deșarte,
Sau curcubeu ivit din inima furtunii,
Să mă răsfrâng în ape și să mă-ntorn apoi,
Cu verde crud în suflet anume pentru voi!




IOANA BURGHEL

PATRUZECI ȘI CINCI…

(mie – nu știu dacă neapărat cu tristețe…)

Am topit zăpezile de ieri
într-un azi
cu tâmple încărunțite…

Poate că am să beau
patruzeci și cinci de pahare
cu pelin
patruzeci și cinci de pahare
cu vin
patruzeci și cinci de pahare…

Poate că voi bea
ca să simt
în care din toate aceste primăveri
am trăit…

poate că voi bea…

La ce bun
atâta timp irosit?

Copiii și bețivii
spun mereu adevărul

Pe cine să iertăm?...

IOANA BURGHEL

UN ȚINUT NUMAI AL MEU…

…și
voi avea cândva
un ținut
(numai al meu)
în care ploile
fără a mai alege
timpul în care să cadă
vor purifica sufletul
de toate resturile
într-un ultim efort
de îndepărtare a lutului
conservând
amintirea ființei
care am fost
în stropi
potolind setea de viață
a altor păsări…

În urme
dintr-un cânt
se va naște
un OM…

IOANA BURGHEL

RESTURI DE CLIPĂ…

Dumnezeu
fărâmă norii în palme..
Dintr-un colț
îngerii
aruncă pietre..

S-au răzvrătit
demonii împotriva pământului
și fulgere ard
sânii fecioarelor…

Aș cumpăra o clipă de eternitate…
Dar cu ce drept?
cine sunt eu?
n-am sângerat în urma cuielor…

Port doar
o singură Cruce…

E inegal războiul dintre
Întuneric și
Lumină
dar clipele
nu se vând ca la bazar…

Cerul se despică…
Îngeri și Demoni
adună resturi de vieți…

Dumnezeu
fărâmă norii
cu palmele…

SUFLET FĂRĂ MAL

Ah, suflete! Arcuș prea greu,
Vioara mea
la care
doar afonii mai cântă
dezacordat,
stârnind luntrașul
și lacrima din ochiul înghețat…

Așa de triști sunt ochii tăi,
așa de triști!
Și-atâta gol absorb într-una,
încât nu știu cum mai reziști:
Mai tristă decât tine
e doar luna!

De mila ta,
în rama porții
s-au umezit și ochii morții
iar clipele s-au rătăcit
între pământ și infinit…

Ah, suflete!
Un cor de corbi
mereu îți cântă,
dar e un cânt de altă nuntă,
stârnind
cu-arcușul făr de strună,
pe apa Styxului
furtună,
atât de mare și de grea
că până nici luntrașul n-are
un mal la care ancora…

IOANA BURGHEL

TRANDAFIRUL

Lumină-a dimineților prea clare,
Cu focul răsărind dintre petale,
Tu, trandafir înnobilat de rouă,
Fă să tresară lutul sub picioare.

Dă-mi un semn că e-nceput de viață,
Îndepărtează umbre de pe față,
Când spinii sângerează o iubire,
Primește-mă în lumea, ta, semeață.

Să-mi crești apoi, din dor și întristare,
Speranța către cer, aleasă floare
Și-n aerul vibrând a verde-crud,
Să simt că primăvara nu mai doare.

IOANA BURGHEL

Femeie,
Te-asociază lumea cu păcatul!
Dar vreau să spun că fără tine,
n-am fi avut azi nici oftatul
și nici iubirea, vezi tu bine!
Și ce folos de-așa Grădină,
de-atâția pomi nemaivăzuți,
de-atâtea păsări cântătoare
și-atâtea flori nemuritoare,
de n-ai fi fost să dai lumină?

Și ce folos?
De-aceea , poate și Creatorul s-a gândit
că tu o să le-ntreci pe toate…
a luat atunci un pumn de lut
și-o coastă de la primul Om născut…
Suflând apoi cu bunătate
și cu iubire infinită
a spus: ,,Va fi desăvârșită!,,

Și….șarpele în pom l-a pus… anume...
gândindu-se mai bine
că Raiul n-ar fi fost de-ajuns…

Și-atunci întreb: de ce ai vină,
că astăzi ești (cum s-a tot spus)
și Întuneric și Lumină?
Toate-s de ….Sus….

IOANA BURGHEL

ANOTIMPURILE MAMEI…

Trec, măicuță, anotimpuri…
La început e verde-viu,
Îți răsar lăstari din palmă,
Îi hrănești cu stropi de rouă
și te bucuri dacă plouă,
Fiindcă în acest pustiu,
Crești, măicuță, frunză nouă…
Mai apoi, din bob de grâu
Vei dospi o albă pâine
pentru zilele de mâine …
Când va fi toamnă în toate
Roadele vor fi bogate…
Și va bate, mamă, brumă
în frunzele de pe urmă
iar tu vei privi cocorii
cum se duc, tot mai departe
deschizând cărare iernii…
Şi-n decorul argintat,
Paşii ţi s-or pierde, mamă,
Sufletul va fi-ngheţat…
Dar te vom purta icoană,
Amintire mereu vie…
Când sufla-va iar cald, vântul,
Noi vom şti, măicuţă bună,
Că de-acolo, de prin ceruri,
Dumnezeu ţi-a dat pământul
Să-l răsari o veşnicie…

LA MULŢI ANI, MAMĂ, LA MULŢI ANI, MAME!

IEȘIREA DIN LUT

Curând
am să învăț
ieșirea din lut
dezbrăcând diminețile
de iluzii
măcinând grâul
amiezii
peste care
voi picura
vinul amurgului
din strugurii
viilor uitate…

În urmele cuielor
un Crist
va crește
dintr-o altă plămadă
vindecarea…

IOANA BURGHEL

BOLNAVI DE PRIMĂVARĂ

Suntem bolnavi de tine, primăvară!
Deși ne duc zăpezile-n apus,
Ne risipim pe muguri iar și iară, 
Sperând că anii în frunze ni s-au dus.

Și de mai ninge încă, înverșunat
Iar fulgii ne țin dorul la răcoare,
Din inimă o scânteie am cedat
Să ne răsară viața prin răzoare.

Și către cerul nopții, însingurat
Ne înălțăm privirile pierdute,
Dorind ca-n anotimpul minunat
Iubiri să ne cuprindă cât de multe.

Își scutură cireșii alba floare,
Pe vise noi, ascunse în poeme
Și zboară fluturii la întâmplare:
E primăvară! N-avem a ne teme!

Azi, cai albaștri aleargă, nechezând
Dar va veni un timp pentru căpestre
Când umbrele s-or desprinde fluierând
De pașii traversând alte ferestre…

IOANA BURGHEL

SĂ AVEȚI O PRIMĂVARĂ MINUNATĂ!

IUBIREA MEA…

Iubirea mea
poveste rea
așa m-a străns
că mă durea
trupul prea greu
de cât a plâns…

Liniște iar
vântul arar
bate în geam
pustiul ram…

Pași pe nisip
zori fără chip
lutul tot brut
sufletul mut…

Cai fără ham
coamă de nea
unde mai sunt
unde mai ești
unde eram
iubirea mea?...


IOANA BURGHEL

ANOTIMP FĂRĂ ÎNGERI…

Iubire
anotimp fără îngeri
nu ți-am simțit niciodată 
căldura…

Am vrut să-ți desenez
cândva
un contur…

Făptura ta nu era
decât
un biet poem nerostit
un stol de vrăbii
respirând o spaimă
continuă
într-un univers închis
unde
când și când
păsări albe măsoară
densitatea sângelui
rămas…

IOANA BURGHEL

IUBIRI DE PRIMĂVARĂ

Pe strunele viorilor târzii
Iubirea în culori de anotimp
În suflet tot mai scrie melodii
Acoperind urâtul în răstimp.

Vin păsări la fereastră și cântă
Primăvara ce răsare în noi
Și inima tot bate, pierdută
Sub flacăra stea a ochilor tăi.

Jurăminte vom scrie pe fluturi
Flori albe de măr merg iarăși la zei
Rugându-i să te lase să scuturi
Prea plinul ce-l simți, în floarea de tei.

Și arzând în iubiri efemere
Jurăm că acesta-i ultimul vals,
Vioara va plânge-n tăcere
Spălând cenușa din pașii de dans.

Trăim cu primăvara, iluzii,
Iubirea nu-i niciodată pe veci,
Demontăm, în poeme, confuzii,
Plecând mai apoi cu suflete reci.

IOANA BURGHEL

Primăverile nu sunt decât începuturi (mereu altele) căutându-și calea spre desăvârșire. De aceea nu suntem decât o repetare a unui univers finit într-un infinit pe care viul îl îmbracă în forme ce arareori se apropie și ne apropie de perfecțiune.
Nu suntem o întoarcere la destin, ci doar o continuare inconștientă într-o altă naștere, de la starea de larvă, la fluture, parcurgând etapele zborului între malurile unui râu de ceară fierbinte.
Nu există ,,capăt de drum,, doar ,,punct și de la capăt,, tot așa cum nu există iubiri, ci, IUBIRE, adică acea stare de dezgheț, totală, ce-și revarsă prea plinul în mugurii oricărui alt început.
Frumusețea acestei lumi nu e dată însă, de floare, ci de contopirea florii în fruct, de puterea trăirii clipei de verde, urmată de rezistența încercării de îngenunchere în fața efemerului…
Trăind doar euforia splendorii dată de flori, pierdem din vedere esențialul. Totdeauna florile sunt mai multe decât fructele, niciodată însă nu ajung toate fructele să fie sămânță.
De aceea, nu e important să trăim iubiri, important e să trăim O IUBIRE, acea stare de EU într-un TU susținând universul.
Haosul e doar dezechilibrul dintre singularul și pluralul unui cuvânt…

IOANA BURGHEL

CLOPOTUL

Bate un clopot
în dungă
durerea cântând-o
arar
în stranii note muzicale…

Pe portativ
cineva
a încheiat
,,Simfonia Anotimpurilor,,…

Fericit cel care pleacă
cel rămas
plânge
(nu știu de ce)
În urmele Timpului…

IOANA BURGHEL

DINCOLO DE MINE…

Uneori
locuiesc dincolo de mine
pe o stradă
fără trecere de pietoni…

Hăul
n-are trup…

Prin oglindă
privesc doar fecioarele
chipul neclar al ursitului…

Și dacă aș traversa
în pași de dans
m-ar trăda secundele
întorcându-mă cu spatele
când lovește cuțitul
totdeauna din partea la care
nu mă aștept…

Moartea și Viața
țin aceeași balanță
nu știu spre care
înclină mai mult…

Întrebat
Îngerul a întins
o aripă albă
și o aripă neagră…

Diminețile și apusul
îmbracă aceeași
cămașă…

IOANA BURGHEL

LUME FĂRĂ ORIZONTURI

Lume fără orizonturi
rătăcind
încotro 
oare?
Lumea mea
agonizând
spune-mi
sufletul te doare?

Vreau să știu de simți
când ninge
dacă te mai uzi
când plouă
de mai simți când dintre
gene
soarele culege rouă…

Spune-mi
lume
pentru tine
a iubi e doar un verb
sau e foșnetul de frunze
rupte-n crâng de-un pui de cerb?

N-ai răspunsuri
lumea mea
de ce ,,Pasărea Măiastră,,
și-a frânt zborul
undeva
n-ai răspunsuri pentru mine
n-ai răspuns nici pentru tine
incotro
să-mi spui, tu
lume…

IOANA BURGHEL

CLIPĂ…

CLIPĂ…

Prin clepsidra timpului
mă strecor
nisip
să pot fi iar
clipă a zilei de mâine…

IOANA BURGHEL

ZĂPEZILE DIN NOI

Ninge răscolind dureri adânci,
Întrebări ce nu mai au răspuns,
Sufletul, alb de-atâția fulgi,
De iubiri se lasă iar pătruns.

Coboară noaptea-nveșmântată
În maramă de luceferi vii
Și va urma o judecată,
A unui ram cu mugurii târzii.

Universul cade peste noi,
Desăvârșind iubiri păgâne,
Două umbre suntem amândoi
Într-un proces fără de nume.

Vrem a ne iubi desăvârșit,
Dar Timpul ne închide gura,
Luna, ca o lamă de cuțit
Ne mutilează dur, făptura.

Judecați fiind pentru iubiri
De îngeri alungați în moarte,
Trăim viața-n amăgiri,
Plecând cu suflete deșarte.

IOANA BURGHEL

SUB ZODIA PEȘTILOR

Cea dintâi născută
sub zodia peștilor
n-a învățat niciodată
să tacă
n-a știut nicicând
să înoate
a învățat cum se alunecă doar
dintr-o apă murdară
într-o apă în care
Dumnezeu
și-a spălat prima dată
picioarele…

Cea dintâi născută sub zodia peștilor
a privit mai întâi cerul de sub ape…

IOANA BURGHEL

AȘ PUTEA MURI…

Aș putea muri
dacă Moartea mi-ar purta pașii
spre o altă dimineață
în care
sufletul se odihnește
în mâna ta
iar vântul
gelos
frânge sărutul
dăruindu-l orelor pustii
ale nopții…

Aș putea muri
traversând o stradă
cu sens unic…

IOANA BURGHEL

O ALTĂ PRIMĂVARĂ

Vor înverzi pădurile curând,
Grațioase nimfe s-or scălda
Și-nviorând ascunse lacuri,
Iubiri catifelate vor lega.

Iarba de sub ultima zăpadă,
Va împodobi iar glezna fină
Și muguri sărutați vor respira
Sub vântul care suflă tot a vină.

Ușor, se vor trezi sub sânul stâng
albaștrii, fluturii cuprinși de dor
Și mâine, poate iarăși o să plâng,
Atât de scurta trecere a lor.

Mă bucur de iubire câtă e
Și-n alte ploi îmi spăl tristețea,
Din trup încă mai pleacă razele
Să-mi încălzească tinerețea.

Am să păstrez în suflet primăveri
Pentru argintul anilor ce vin,
Parfumul florilor de tei și meri
Și diminețile cu cer senin.

Când voi îmbrăca veșmântul lunii
Și-n odăi vor coborî tăceri,
Când n-am s-aud strigarea cărnii,
Să pot umbla prin clipele de ieri.

IOANA BURGHEL

SĂ MĂ CAUȚI…

Să mă cauți astăzi
cât mai pot să fiu
primăvara care
îți vindecă dorul,
dezlegându-ți trupul
de pustiu
și trezind în tine,
cu-n suspin, fiorul.

Să mă cauți iarăși
cât mai pot să mint
cu un zâmbet galeș
timpul de acum
și să-i spun că vârsta
nu e de argint
e doar primăvara
care-a nins pe drum…

Să mă cauți încă
disperat de sete
cât mai pot să fiu
tainicul izvor
și mai poate vântul
să ne sufle-n plete,
cât n-au amorțit
zorii ochilor…

IOANA BURGHEL

DINȚI DE LUP

Dinți de lup are viața!

Ce colți înfige
în mine
în tine
atât de rău
și atât de adânc
de parcă îți vine
să-ți iei
moartea de mână
și să-i promiți
că veți fi împreună
de la un capăt de humă
la celălalt…

În felul acesta
nimeni nu mai desparte
nimicul…

Ce dinți de lup!

Viața și moartea
Perechea aceluiași drum…



IOANA BURGHEL

NU TE GRĂBI

Omule
ai răbdare să descifrezi
viața
din toate cuvintele…
desfă trandafirul petală cu petală
totdeauna marginile sunt
mai aproape de mâine
de aceea
ai răbdare
cât cerul încă se înclină spre
răsărit
nu te grăbi să atingi prea devreme
locul
unde floarea-și plânge încă
neîmplinirea…
cu fiecare drum furat
ești tot mai aproape de umbre
nu te grăbi
lutul va fi tot acolo…

IOANA BURGHEL

CE VĂ PASĂ?...

Ce vă pasă vouă dacă plâng
dacă iubesc sau dacă râd
ce vă pasă vouă
cine sunt?

Ca și voi
doar o bucată de lut
modelată
peste care suflând Dumnezeu
a sădit și bun și rău…

Ce vă pasă vouă cine sunt?
de-aveți curaj ridicați piatra
la Stâlpul Infamiei
de care m-ați legat
în mine aruncați-o
huiduind…
pedepsiți-mă dacă sunteți mai buni
și nu aveți nicio pată
urâți-mă
dacă simțirea voastră-i curată
doar atunci
(numai atunci)
voi îngenunchea
doar atunci
îmi voi împreuna palmele
a iertare…

Ce vă pasă vouă cine sunt?
Nu mă împiedic de pietre și valuri…
anotimpuri reci și ploi
spală sufletul meu...
dacă eu sunt deșertul
undeva e mereu
Dumnezeu…
IOANA BURGHEL

VINO…

Vino 
cu palmele încărcate de primăvară…

Cireşele de mai
au gustul trupului dezmierdat…

În buzunarul rochiei
cresc romaniţe…

Vântul aleargă
fluturând poalele pământului…

Vino!
Peste ,,Puntea Suspinelor,,
durerea se diluează
albastru…

Viaţa
îşi încrucişează braţele
în muguri noi…

Vino
cât încă mai pot să măsor
distanţele
cu privirea agăţată de respiraţia
stelelor…

Vino
haide
vino
până când nu devine roua
închisoare de fluturi…

IOANA BURGHEL

PREA IARNĂ…

A început să fie iarnă
Prea iarnă…

Cu degete reci
gerul loveşte lumina ochilor mei…

Simt cum în noi
creşte iarbă
dintr-un alt Paradis…

Orbesc de prea multe scântei…

Lumea se ascunde în versul
nerostit şi nescris
de teama acestei ierni
cotropitoare…

Ies lupi la vânătoare de suflete…

Din păduri îngheţate
nu se mai întoarce
ecoul vreunei iubiri…

Tu şi Eu
suntem Iarnă…

Prea iarnă…


IOANA BURGHEL