URARE

Sub vâscul ce aduce bucurie,
Lăsaţi să plece Anul Vechi şi
Anul Nou să vie, cu Pluguşor,
Cu pocnete de bici şi gălăgie.

Am rupt din Cartea Vieţii iar un ram,
Încă un An s-a dus din câţi or fi rămas,
Zăpada nouă sună clopoţei în geam,
Dând veste Anului că-i ultimul popas.
Rog inima s-alunge din zare orice nor,
Cu braţele deschise, speranţă şi mult dor,
La margine de lume, îngenunchez cuminte,
Şi-aştept să fur din noapte Anul Viitor.
Să vi-l dărui tot, într-un veşmânt de stele,
Să poarte paşii voştri, prin fiecare zi,
Pe lungile cărări, oricât ar fi de grele,
Să-aveţi mereu lumină şi multe bucurii!

VĂ UREZ DIN SUFLET ,,LA MULŢI ANI !,, ŞI NUMAI BINE !
IOANA BURGHEL

ÎNGHEAŢĂ-MĂ, IARNĂ...

Îngheaţă-mă, Iarnă,
Îngheaţă-mă pe veci,
Fă-mi inima zăpadă,
Ascunde-o-n racle reci.

Din ochii mei să cearnă
ninsori, să umple golul,
Iar tu, s-acoperi, Iarnă,
Cu voalu-ţi alb, nămolul.

Când urletul de lupi
Al nopţii trup despică,
Să fiu omăt albastru,
Să nu-mi mai fie frică.

Să nu mai simt durerea
acestei lumi deşarte,
Suflând în pieptul meu,
Ca propria mea, moarte…

COLIND

Prin fulguirea diafană răzbate trist un vechi colind,
Coboară îngerii în case şi Maica binecuvântând…
Vă fie viaţa sărbătoare, vă fie zilele senine,
Să aveţi pe masă bunăstare şi-n suflete să aveţi lumină.

Să împletiţi spre nemurire cununi de gânduri albe,
Când răul pare să învingă, cântaţi ,,Florile dalbe,,
Şi-n cer atunci, un cor de sfinţi vor fredona o rugăciune,
Iar Dumnezeu va-ntinde mâna în semn de iertăciune.

Colindul ce răzbate-n noapte, vă fie lacrimă şi dor,
Când sunteţi trişti, să ia durerea să vă fie mai uşor,
Să păstraţi în suflet stele să vă-ndrume când e greu,
Şi de lacrimi vă vor curge, aveţi credinţă-n Dumnezeu!

VĂ UREZ ,,CRĂCIUN FERICIT!,, MULTE, MULTE BUCURII, VĂ UREZ SĂ VĂ PĂSTRAŢI SUFLETUL DE COPIL, SĂ DESCOPERIŢI BUCURIA DE A DĂRUI ŞI DE A PRIMI, SĂ FIŢI SĂNĂTOŞI ŞI NICIODATĂ SĂ NU SIMŢIŢI APĂSAREA ZILELOR TRISTE!

CU MULT DRAG PENTRU VOI TOŢI,

IOANA BURGHEL

INIMA…

Inima
ascunde toate tainele
doar ea

işi curăţă dimineţile
în rugăciune
doar ea
tulbură somnul păsărilor
aduce lacrimi
în ochii vântului
doar ea
e viul pământului
doar ea
caută stele
dincolo de sfâşieri
şi de iad
doar ea
ţine moartea şi viaţa
cu palmele
doar ea
ne respiră
pe-aceleaşi poteci
anotimpurile…

Inima…

IOANA BURGHEL

ÎN CĂUTAREA EU-LUI MEU…

Îmi voi căuta
cerul
dincolo de flăcările

vineţii
ale ochilor tăi
cum îşi caută sălbăticiunile
dimineţile clare…

Voi spinteca
norii
şi toate amurgurile
cu pene de păsări renăscute
dintr-o altă cenuşă
albastră…

Iar cântecul
va răscoli adâncurile
din două ceruri
niciodată la fel
fără teama de singurătate
fără teama de cercuri şi
linii frânte
într-un zbor
care-i numai al meu…

IOANA BURGHEL

AM ÎNVĂŢAT SĂ-MI STRÂNG SINGURĂTĂŢILE…

Am învăţat să-mi strâng singurătăţile
de pe toate drumurile
albe de tine…

La celălalt capăt al lumii
a fost furtună de zăpadă…

Acolo

undeva
inima se troienise…

Într-o zi
am să ţi le dăruiesc
vegheate de singura lumină
rămasă
să incendieze pustiul…

Viu
nu e decât omul
care-şi învaţă paşii
pe de rost…

Vii
nu sunt decât
oamenii
care au învăţat
să-şi recite
moartea…


IOANA BURGHEL

N-AM SCRIS NICIO POVESTE DE IUBIRE…

N-AM SCRIS NICIO POVESTE DE IUBIRE…

N-am scris nicio poveste de iubire,
Poate asta sună într-un mod ciudat,
Am sfărâmat în mine orice trăire,

Şi din cuvinte zid am ridicat.

N-am scris nicio poveste de iubire,
Şi totuşi din iubire-am sângerat,
Am dăruit mereu câte-o fărâmă,
Şi cineva, mereu n-a meritat.

N-am scris nicio poveste de iubire,
Iubirile se simt şi se trăiesc şi dor,
A nins cu-atâta iarnă peste mine,
Că n-am simţit decât durerea lor.

N-am scris nicio poveste de iubire,
Poate asta sună într-un fel ciudat,
Am dăruit doar sufletul din mine,
Dar mi s-a-ntors rănit şi-mpovărat.


IOANA BURGHEL

TRISTEŢE DE ÎNGER

Tu nu te regăseşti în lumea asta,

Nici eu nu ştiu de am un loc al meu,
Ne ştie numai Bunul Dumnezeu,
De ce-am deschis aici, acum, fereastra.

Eşti tot mai trist cu fiecare zi,
Eu te ascult şi sufletu-mi se frânge,
Copacii mor ucişi de sihăstrii
Şi-n drumul tău, atâta iarnă plânge.

Ţi-aş desface trupul de adâncuri,
Din iubirea mea să te hrăneşti,
Dar tu, pierdut, păşeşti pe alte piscuri,
Pândit mereu de vulturii cereşti.

Eşti doar un înger trist, cu suflet gol,
Răstignit pe un vârf de cruce-nalt,
Te-aş ridica, duios de sub nămol,
Dar nuferi albi, în palma ta se ard.

IOANA BURGHEL

VIS DE IARNĂ

VIS DE IARNĂ

Să vii lângă mine în taină,
În iernile reci şi pustii,
Să stăm amândoi lângă sobă

Şi-n braţe, uşor să mă ţii.

Să ningă feeric, cu stele târzii,
De iubire şi jarul să cânte,
Pe trupul dansând lumini albăstrii,
Sărutul să cadă, fierbinte.

Să-şi scuture iarna fiorul pe văi,
Topească şi focul, zăpada din noi,
Două inimi să fim, legate-n văpăi,
Văpaia iubirii-mpărţite la doi.

IOANA BURGHEL

POEŢII SUNT…

Poeţii
sunt
un singur gând
un singur trup
dintr-un cuvînt…

Poeţii
sunt

un singur cânt
lacrimă de lună
nouă
curcubeul strălucind
printre boabele
de rouă…

Poeţii
sunt ogorul
sub care
ape respirând
cresc din seminţe
dorul
pe care
apoi îl dau să-l poarte
privighetori
spre zări înalte…

Poeţii
sunt
mereu
inima lui Dumnezeu
scânteia
unei lumi deşarte
flăcări
vii
ce se aprind
între naştere si
moarte…

Poeţii
sunt
eternitate…
IOANA BURGHEL

SPAIME

Cerul s-a deschis a iarnă,
Cerul s-a deschis a drum,
Palma Timpului răstoarnă,
Rotocoale mari de fum.

Ca-ntr-un târg din alte vremi,
Stau mesteceni trişti şi goi,
Sclavi ai gerului din ierni,

Sprijinind iarna din noi.

În răstimpuri, doar un corb,
Sparge liniştea de gheaţă,
Speriat de ochiul orb,
Ce-l fixează de prin ceaţă.

IOANA BURGHEL

MOŞ NICOLAE

Vorbiţi devreme

cu Moş Ene,
să nu mai vină
pe la gene,
ca să-l puteţi
zări-n odaie,
pe dragul de
Moş Nicolae,
cum citeşte
cu-ncântare,
scrisoarea de la
fiecare,
şi cum, zâmbind,
aşază toate,
în ghetuţele curate:
dulciuri multe,
cărticele,
iar din loc în loc,
nuiele,
pentru toţi aceea
care,
aţi cam făcut
prostioare…
Dar să ştiţi, copii,
Şi eu,
îmi fac ghetele mereu,
doar că nu ştiu cum
se-ntâmplă,
Moşul ăsta,
mă tot uită…

IOANA BURGHEL

PREA RĂCOARE

N-am să plâng niciodată
că nu mă iubeşti…

În urma ta n-am să păşesc,
să nu mă-mbolnăvesc
de răcoare…

Ţi-s ochii mai negri
decât
orice noapte…

Nu ştiu unde începe
pustiul,
nici unde
se termină…

Ninge dincolo
de oglinzi,
în timp ce viaţa
îşi prinde mâinile
în moarte,
cu fum de ţigară…

Toate iubirile
ţi-s deşarte,
pentru că apele
nu sapă
decât o singură
dată
un drum,
tot aşa cum umbra
nu se desenează
decât pe lumină…

Întinde palmele…
din stânga,
orice răzvrătire
plânge sângele… IOANA BURGHEL

ÎN OCHII TĂI…ÎNSERARE…

Crezusem 
că-n ochii tăi
s-a făcut 

dimineaţă
dar nu ştiu de ce
îţi tot simt
înserarea…

Ce deasă e ceaţa
prin care alergi…

Pot să număr de câte
ori moartea
îţi ţine calea
de câte ori
copacii se prăbuşesc
cu toate degetele tăiate…

Îţi simt
Întunericul şi pustiul
tot cerul
prăbuşit
sub durerea
unor stele incendiate…

Nimic
nu e simplu
în tot acest univers
guvernat
de viaţă şi moarte…

Alegerile
sunt doar
opţiuni
cu care vindem
sau cumpărăm
bucăţi de suflet
acceptând schimbarea
ca pe o iertare
pe care
nu o mai putem
primi
pentru că nu mai are
de unde să vină…

IOANA BURGHEL

SĂ-ŢI FIU…

Să-ţi fiu lacrima ce cade,
Dintr-un ochi de curcubeu,
Raza lunii ce veghează,

de pe boltă, somnu-ţi greu.

Să fiu zâmbetul de care
te îndrăgosteşti mereu,
Floarea macului sălbatic,
Răsărind în drumul tău.

Să fiu vântul ce-ţi cuprinde
trupul a îmbrăţişare,
Vis ascuns în nopţi arzânde,
Steaua-ţi răsărind din mare.

Să fiu tot ce nu se poate,
Când ţi-e greu şi când ţi-e bine,
Chiar şi cântecul de moarte,
Moartea ta s-o iau cu mine.

IOANA BURGHEL

ÎNGER OBOSIT

Mi-aş fi strâns
îngerul la piept 
cu putere,

pentru ca el,
îngerul meu
obosit,
să-şi poată
întinde aripile
în lacrima albastră
din palma, Ta,
Doamne,
Rugându-mă,
Rugându-se,
Rugându-ne,
pentru iertare…

Dar
mi s-au prăbuşit braţele
sub greul
aripilor ude…

Nu mai pot cuprinde
nici măcar o durere
de înger căzut,
tot aşa
cum nu mai pot
măsura
infinitul din mine,
cu pasul…

IOANA BURGHEL

RĂTĂCIND

Vei rătăci
prin
fiecare iubire

încercând
să-ţi desprinzi
degetele încleştate
ale mâinii
stângi…
Vei sângera
pe fiecare
zid
de care te vei izbi
dorindu-ţi
să mai poţi
desena
surâsul iubitei
ascuns
sub o mare
spre care
n-ai să mai poţi
înota
niciodată…
Iubirile
nu cresc
în fiecare zi…
Inelul
e doar un alt cerc
gol
în care te învârţi
tot aşa cum
ziua în care
te naşti
nu e decât
o altă încercare
de a uita
că sufletul tău
e o rană deschisă…

IOANA BURGHEL

PĂMÂNTUL, ÎN PALMELE TALE…

-Tu nu oboseşti niciodată, bunico? întrebam eu, nedumerită, pe bunica mea, o fiinţă mică de statură şi foarte inimoasă, care veşnic răscolea pământul cu o sapă ce-mi părea mereu a fi peste puterile ei.
- Nu, draga mea, când obosesc, mă aşez, uite aşa, pe pământ, cu faţa către cer şi stau câteva momente în contemplare, cu braţele întinse în cruce şi simt cum pământul îmi dă putere. Ţin şi pământul şi cerul cu palmele. Să nu uiţi niciodată, când îţi va fi greu, aşează-te câteva momente pe inima pământului, ca şi când l-ai cuprinde cu braţele, ca şi când l-ai cuprinde cu palmele, ca şi când inima ta ar bate acolo, în inima lui. Pământul îţi va da totdeauna forţa şi puterea de care ai nevoie.
-De ce? ,,De ce,,-ul meu a rămas suspendat de atunci între cer şi pământ.Între glasul bunicii şi glasul pământului, între trupul pământului şi infinit… Singură aveam să aflu toate răspunsurile.
Rând pe rând, bunicii se întorseseră în Casa Veşnică. Spaţiul şi Timpul îi cuprinseseră pentru totdeauna. În liniştea de dincolo de linişte a cimitirului se aşezaseră cuminţi, într-u odihnă veşnică în acelaşi lut din care, cândva se întrupaseră, în acelaşi pământ pe care-l respectaseră şi-l munciseră, pe care asudaseră cu aceeaşi durere şi iubire, apărându-l, uneori, de parcă ar fi fost un membru al familiei.
Alerg deseori, desculţă, prin iarbă sau prin rouă şi sub tălpile mele simt cum se sting toate durerile, simt sulfinile cuprinzându-mă a mângâiere, simt vântul şăgalnic, răscolindu-mi părul şi trupul, sunt doar eu şi veşnicia! 
Şi, într-un târziu, îmi aşez trupul şi sufletul obosit, în braţele pământului:
-Primeşte-mă, te rog! Sunt parte din tine. Sunt fărâmă de lut, de lut însufleţit. Prin venele mele curge verdele sângelui tău, răscolitor în fiecare primăvară, sunt rodul auriu al lanurilor crescând sub rugul macilor sălbatici, în sărutarea de foc a verilor în amurg, hrănind alte trupuri, sunt cântecul toamnelor desfrunzind arborii în curcubeu, sunt albul etern al iernilor iubind trupul tău. Primeşte-mă, te rog…
Mă ghemuiesc la pieptul pământului şi el mă cuprinde ca un iubit. Îi simt răsuflarea. Îi simt inima. Ascult cum respiră. Îi primesc mângâierea şi sărutul. Ştiu. Pământul e viu! Mai viu decât mine sau eu sunt viul pământului.
Cu braţele întinse în cruce aştept răstignirea ierbii. Ochii mei privesc ochii albaştri ai cerului. Sufletul meu e doar o plutire între o nemărginire şi un adânc. Sunt şi adânc şi nemărginire. Îmi vor sângera palmele într-un altfel de curcubeu.
Cândva, din sângele meu, vor creşte mesteceni. Din gleznele mele se vor hrăni cerbi tineri şi vulturi, iar palmele pământului, din inima mea vor modela păsări şi fluturi şi zboruri…
Poate că am să desenez pământului o rană cu trupul meu nevolnic. Poate că voi duce pământului prea multă durere, prea multe lacrimi…poate că…..Pământul întotdeauna va ştii de ce întind, din trupul meu o cruce.
-Mă doare, bunico şi obosesc mai mult cu fiecare zi…
-Aleargă, copilă! Aleargă…trupul tău e podul dintre pământ şi cer. Lutul creşte nemărginirea. O singură apă, un singur drum…
-Întinde-ţi palmele şi cuprinde-l, aşază-ţi trupul peste trupul lui şi pământul va ştii să-ţi primească iubirea.

IOANA BURGHEL

CINE SUNTEM?

Eu nu mai ştiu cine eşti
Tu nu mai ştii cine sunt
amândoi 

pendulăm
la capătul
câte unui vis…

Oricât de aproape
oricât de departe
tot nu ne-am atinge…

Între noi
prea multe
oglinzi
prea multe
universuri
prea multe
umbre…

Din când în când
ninge…

Am învăţat
că iubirea
nu e umbra
nimănui
singura exclusivitate
fiind golul din noi
în care
din când în când
ne prăbuşim
printre secunde
grăbite…

Atunci
ca-n poveştile
fără sfârşit
eu nu mai ştiu
cine eşti
tu nu mai ştii
cine sunt…

IOANA BURGHEL

CE TOAMNĂ…

Ce toamnă e, Doamne, azi!

Lumina

prin ferestre,
difuz
se strecoară,
Noiembrie plânge,
dezbrăcat
de veşmânt,
pe-a vântului
nevăzută
vioară…

Ce toamnă e, Doamne, azi!

Gânduri
negre
odaia măsoară…

Păienjenii
ţin Timpul
în plasă
iar
Timpul
plânge
că ploaia
devreme
va stinge
ochii secundelor
cu cenuşa
inimilor
pe care
le frânge…

Ce toamnă îmi e, Doamne, azi
şi ce noiembrie…

IOANA BURGHEL

CÂNDVA, AM IUBIT…

Cândva,
am iubit !

Sufletul meu
s-a sfărâmat
în mii de frunze…

zăludă,
toamna,
l-a spulberat
în brume de argint…

N-am mai putut să râd,
n-am mai putut să cânt…

m-am trezit
prin anotimpuri,
rătăcind…

mă căutam
în fiecare petală…

palmele îmi sângerau,
colorând toamnele…

Am îngheţat!

Prea multă
bruma albastră!

În sufletul meu,
vântul
suflă pustiu…

IOANA BURGHEL

HOAŢA DE MACI

Ce frică-mi e de tribunale! 
Ce teamă-mi e că macii se răscoală,
Şi-o să ajung la Curtea Marţială,

Jertfă de lumină şi culoare!

Şi ninge toată vara cu petale,
Din lacrimă de mac m-aş face râu,
Din lacrimă de mac sunt bob de grâu,
Şi vindec tot amurgul lor pustiu.

Eu, câmpului, de-atâtea ori i-am tot furat,
La sânul meu adăpostindu-i fără să regret,
Dar macii au judecătorul înţelept,
Şi fapta mea, demult s-a graţiat!

A înţeles că nu sunt vinovată,
Decât de o iubire sângerie,
A înţeles că-s doar o biată fată,
Ce-n loc de vindecare, se sfâşie.

IOANA BURGHEL

LASĂ-MI, DOAMNE…

Lasă-mi, Doamne,
copacul
de care mă ţin,

ca de o ultimă
îmbrăţişare,
ca de o ultimă
strigare,
ca de un ultim
chin…

Lasă-mi, Doamne,
copacul
de care mă ţin,
să prindă,
din mine,
prin mine,
rădăcini,
pe ramurile
goale,
Tu, creşte-i
frunzare,
acceptă-i
răstignirea-n
senin…

Lasă-mi, Doamne,
copacul
de care mă ţin,
să umbrească
şi pumnul de
humă,
străin,
şi huma
la care
mă-nchin…

Lasă-mi, Doamne,
copacul
care mă doare,
să-mi fie
pe veci,
lumânare…
-IOANA BURGHEL-

SĂ NU MĂ-NTREBI…

Să nu mă-ntrebi de ce sunt tristă,
Căci n-aş putea să-ţi spun precis,
Am strâns amarul viselor deşarte,

Precum bătrânii avutul în batistă.

Să nu mă-ntrebi de ce sunt tristă,
Îngerii mei înfruntă-aceeaşi moarte,
Durerea lumii-n mine mai persistă,
Şi lacrimi duc, sub gene, ferecate.

Să nu mă-ntrebi în trup ce mi se zbate,
Ce păsări negre, nopţi tot răscolesc,
Îmi strâng cenuşa-n filele de carte,
Şi clipele de ieri în palme le topesc.

Să nu mă-ntrebi de zbor sau de iubiri,
Le-am tălmăcit pe toate în cuvinte,
O lume-ntreagă am de-nchipuiri,
De albatroşi cu aripile frânte…

Să nu mă-ntrebi de ce sunt tristă,
Căci n-aş putea să-ţi spun precis…

IOANA BURGHEL

SUFLETUL MEU…

Tu sufletul meu ai strivit,
Cu pietre ascuţite, sub piatră,
Şi sufletu-mi, trist a murit,

Când cântau cocoşii în vatră.

Zadarnic vei plânge, ştii bine,
Tot ce-ai iubit ai ucis,
Ce-ntuneric e-n suflet la tine!
Iubirii îi eşti doar proscris!

Adânc îţi e hăul, adânc te afunzi,
Aud doar un urlet de lup hăituit,
M-aş întoarce spre tine, senină,
Dar sufletul meu e prea pustiit.

IOANA BURGHEL

ÎNGERUL MEU

Spune-mi
îngerul meu
bătăile orologiului

ce le simt
sunt aceleaşi
cu fâlfâirile
aripilor tale
frânte?

Spune-mi
îngerul meu
cuminte
unde să
te-ascund
ca să-ţi poţi
vindeca
dorul
de cerul albastru?

Nu mai plânge…
am să te-ascund
în cuvinte…

DIMINEŢILE MELE

Dimineţile mele,
Au încă ochii grei,
De roua ce o scutur,
Să spele paşii tăi.

Dimineţile mele,
Au încă ochii trişti,
De clipele ce trec,
Şi-n care nu exişti.

Dimineţile mele-s
doar alte dimineţi,
Ce sângerează lutul,
Pustiei mele, vieţi.

IOANA BURGHEL

COPACUL MEU…

A sufletului rană peste care,
Aşterni sărutul tău, ca un balsam,
Eliberează fluturi albi, din închisoare,

În ramul verde al iubirii ce-o mai am.

Copacul meu, cu rădăcini îmbălsămate,
De gerul unor ierni ce prea devreme-au nins,
Usucă lacrimi calde şi curate,
La flacăra iubirii în care m-ai cuprins.

IOANA BURGHEL

CEA MAI FRUMOASĂ FEMEIE

Cea mai frumoasă femeie
eşti Tu,
Modelând lumina şi lutul,

Cea mai frumoasă femeie
eşti Tu,
Când îţi dărui sărutul
şi cerul cuprinde tălpile-ţi goale,
Când norii s-apleacă de jalea
de-a nu-i fi iubit,
Şi macii s-aprind de farmecul buzelor tale,
Cea mai frumoasă femeie
eşti Tu,
Cu pletele-ţi strivind răsăritul,
Cu sânu-ţi dalb, hrănind şi bolta şi pământul,
Într-o eternă, misterioasă repetare,
Femeia Dor,
Femeia Jale,
Femeia Sfârşitul......

IOANA BURGHEL

TU EŞTI ZIDUL…

Tu eşti pustiu…
doar tu eşti 
pustiu…

Niciodată nu ştii
din ce creşte întregul…
Iubirile tale
se descompun
ca arborii
nu prind
nicicând rădăcini

În crăpăturile zidurilor,
uneori,
iedera creşte, sălbatic,
acoperind ochiul pal
al luminii…

Cu sângele tău
ai stins glasul
iubitei
şi l-ai frânt
în imaginea falsă
a oglinzii…

Tu eşti zidul!

Uneori
în noapte, cucuvaiele
anunţă
o moarte
subită…

IOANA BURGHEL

NU ŞTIU SĂ CÂNT…

N-am ştiut 
niciodată 
să cânt!

Nici bine, nici rău.
In sufletul meu,
a cântat Dumnezeu,
în şoaptă…

,,Ridică-te ! Umblă!
Învaţă să zbori!

Câmpia nu-ţi va fi pustie…

Învaţă să ari,
chiar dacă,
din brazdă,
nu vor creşte
doar grâne

Maci şi cicori,
aduc cerul aproape
de tine

Învaţă să zbori!

Ciocârlia
nu-i cine ştie ce
pasăre,
dar trilul ei,
scutură pământul
de moarte,
despicând în
fiece amurg,
anotimpurile…

Învaţă să zbori…
orice zbor
E un cânt,,…

IOANA BURGHEL

A încercat vreodată, cineva să picteze lacrimile? Nu. Oamenii nu pictează durerea, iar fericirile se trăiesc altfel.Ele sunt o altă expresie a sufletului. Elocvente, sincere, adevărate. Sufletul omului nu e un univers inchis. Oamenii buni nu aleg…nu stiu să aleagă. Lumea nu e o constantă, ci o certitudine, de cele mai multe ori, dureroasă. Poţi să crezi că zborul e o linie plană şi să poată lua orice formă îţi doreşti, lacrimile vor întotdeauna reale. Mereu personale. Amarul nu are culoare, nu are formă, dar îl simţi. La fel şi lacrimile. Cineva le adaugă mereu, picătură cu picătură. Sub rouă, pământul creşte verdele sub sărutarea infinitului. În lutul care eşti, lacrimile modelează hăul, îl adâncesc. Le poţi şterge cu palmele şi urmele lor vor sângera. Ai grijă, omule, într-o zi te vor descompune în sare şi iertarea e doar pentru zei.

IOANA BURGHEL

PREA MULTĂ ÎNSERARE

Totdeauna e prea multă înserare.
Leg trupul meu, viu, 
de marginile întunericului.

Mă doare această robie…

Am să las o fereastră deschisă
cândva,
să grăbesc dimineaţa
şi toate clipele albastre
de dincolo de ploi…

Ştiu.

Tu eşti la capătul curcubeului.
Ascuns de mine,
cu mine,
în mine.

Totdeauna e prea multă înserare.
Nevinovaţii
cer dreptul la
libertate…

Doar sufletul
crucificat
simte robia…

Am să las o fereastră deschisă…

IOANA BURGHEL

Mă iartă, Doamne…

Mă iartă, Doamne !
Tu le ierţi pe toate.
Eu n-am jurat nici strâmb,

Nici n-am furat…
Poate doar,
din când în când,
vreo inimă, în locul celei
care, inima mea, în ierni
a preschimbat.

Mă iartă, Doamne,
Că în suflet,
Cerul l-am înlănţuit
cu tot,
cu stele şi cu lună,
am vrut să-mi luminez şi eu cărarea
spre Grădină,
cu firele ţesute
din scânteieri de ochi,
nepăsători şi reci,
ce m-au privit de-atâtea ori,
cum printre nori, tot căutam poteci.

Mă iartă, Doamne !
Tu le ierţi pe toate….


IOANA BURGHEL

IUBIRE…

Iubire, tu nu ai o definiţie clară!
Poţi fii sufletul meu închis în călimară,
Sunetul viorii ce-mi cântă-n nopţi târzii,

Sau otrava, sorbită din pocale argintii.

Iubire,
poţi să fii
sărutul mincinos
sau vorbele frumoase
ce-nvăluie fiinţa
în giulgiu de mătase.

Iubire,
tu nu ştii…

Sădeşti, deopotrivă,
durerea şi extazul,
Sărutul tău, de Iudă,
îmbătrâneşte obrazul,
tu poţi să faci din zile,
O noapte
foarte lungă,
în care, să răsune
doar clopotele-n
dungă,
sau poţi, cu un surâs,
pe veci a-nlănţui,
două biete inimi
ce se credeau pustii…

Iubire, poţi să fii…
Iubire, tu nu ştii…

IOANA BURGHEL

SĂ-MI CÂNŢI…

Să-mi cânţi
până adorm.
Să-mi cânţi…

Când tu
îmi cânţi,
nu mă mai
doare.

De glasul tău
voi trece
Râul,
cuminte
şi nepăsătoare.

De-ţi pare
că-n apus
va fi
prea multă-nsângerare,
tu, dragul meu,
să cânţi,
căci trecătoare-i
orice viaţă,
şi-n malul apei,
celălalt,
te-oi aştepta-ntr-o
dimineaţă…

Să cânţi…

IOANA BURGHEL

NIMIC NU DUREAZĂ…

Nimic nu durează…

De-aici,

până la colţul
celeilalte străzi
am ochii plini
de praf…

Uneori
pietrele sângerează
sub paşii grei
ce frâng grumazul
unei zile…

Îţi dăruiesc
toate neiubirile
toate străzile
toate zidurile
toată agonia
unor nopţi
încercănate
şi-o singură
oglindă
în care
să-ţi priveşti
sufletul
ars…

Nimic nu durează…


IOANA BURGHEL

PLOAIA

Răsuceşte vântul arborii-n pământ,
Peste toate, cerne ploaia asta, deasă,
Din mătase rară, nevăzute fire,

Ţes inima toamnei într-o mănăstire.

Iarba încă verde, ca-ntr-un joc ciudat,
Taie norii-n două, când s-au colorat,
Şi de-atâta ploaie, mâine va fi gri,
Cerul inunda-va alte sihăstrii.

O să cadă brume, pe tâmple, vremelnic,
Şi nevolnic, trupul ni s-o face humă,
Până când, prielnic, alt moment va fi,
Să ne nască iarba iarăşi flăcări vii.



IOANA BURGHEL

FEMEIA

Femeia ,,eterna poveste,,
Spre care, bărbaţii se-ndreaptă mereu,
Mereu încercând să ghicească,

Ce glumă - a făcut Dumnezeu,
Atunci când de soaţă le-a dat,
Această făptură drăcească ?

Si cum, şi de ce, dintr-o coastă,
Şi-o singură suflare, Divină,
Ea s-a-ntrupat, acolo-n Grădină ?
Mieroasă, frumoasă, isteaţă, păgână,
Cu ochi scânteind, ca firul de lună,
Un înger căzut în păcat !

La ,,Cum,, ? şi ,,De ce,, ?
Răspunsul nici azi n-au aflat !
De-aceea, de farmecul Ei, pe veci subjugaţi,
Tot caută coasta ce-au dat,
Şi lumea, de-aceea e toată-n păcat,
Căci Eva-i, Femeia, şi-Adam, e bărbat !

IOANA BURGHEL

Să striveşti sufletul unui om, poate fi la fel de uşor cum ai strivi un fluture. Fluturii, oricum trăiesc o singură zi, dar chiar şi aşa te gândeşti de două ori, întrebându-te dacă această acţiune a ta are vreun corespondent în cotidian, într-o realitate ce numai ţie îţi aparţine. Doar talpa bocancului diferenţiază entitatea de imediat, bocancul pe care tu îl descalţi şi umbli, cu tălpile goale, pe străzile tale, curate, fără umbre, în căutarea unor ferestre prin care să-ţi pătrundă lumina într-u iertare…
Care iertare? Şi a cui? Orice strigăt, de-acum înainte, va creşte în tine ca un blestem. Blestemul fluturelui alb, împletindu-şi durerea cu blestemul luminii. Ai să vezi: Totdeauna dincolo de pod e întunericul nostru…. Şi aripile fluturelui strivit……..

IOANA BURGHEL

AM STRĂZILE GOALE

Am toate străzile goale.

Cândva

nu demult
mi-am topit
inima
în toate pietrele
peste care păşeai…

Nu mă durea…
respiram
de câte ori
respirai…

Nu mă durea
sângele ţâşnind
cu tot viul
din mine
până când
vântul
a început să spulbere
cenuşa
de sub tălpile tale…

Acum
am toate străzile goale…
Nu cerşesc
eu nu cerşesc…
Nu-mi vreau
înapoi
nici măcar sângele…

Poate
vreodată
va trebui
să-l cureţi
de toată
mizeria…

Când vei învăţa
să respiri…


IOANA BURGHEL

N-AM SĂ MAI FIU

N-am să mai fiu
pe aici
câteva respiraţii

atât
cât durează
să trec
dintr-o viaţă
în viaţă…

Dincolo
de oglindă
o corabie
caută ţărmul…

Doar peştii
mai pot
înota
contra secundelor…

de-aceea
n-am ştiut
niciodată
cum e
când săruţi
o bucată
de lut…

EU sunt lutul…


IOANA BURGHEL

STRIGĂTUL

Te-am strigat
dintr-un cer
care-i numai

al meu

Te-am lăsat
să păşeşti
cu timpul
tău
curgând
fierbinte
dintr-un munte
prea mic
într-un
alt munte
pe crestele căruia
să-ţi dăltuieşti
numele
altor veşnicii…

Te-am învăţat
să zbori
sus
cât mai sus
în tării
unde
vulturii
scriu
eternitatea…

atât de sus
încât
oamenii
aceştia
ca nişte punţi
să vrea
a tipări
urma
paşilor
tăi
desculţi
sângerând
în fiecare
,,TU,,
din
fiecare zi…

Te-am învăţat
să fii…

IOANA BURGHEL

PIERDUT INIMĂ

Pierdut inimă!

De-o veţi găsi,

Şlefuiţi-o, puţin,
dacă vreţi…

Scuturaţi-o,
de toate umbrele,
de toată durerea,
de toate rănile,
dacă puteţi…

Orice…

Dar n-o păstraţi!
Poartă atâtea
tristeţi…

Pierdut inimă!

Ce recompensă
mai vreţi?

O declar
nulă…

IOANA BURGHEL

MARIEI LĂTĂREŢU

Ţi-e cerul lumină, Marie,
Aşa cum lumină ai fostu,
Cu glasul tău, de ciocârlie,

Purtând în suflet Gorjul nostru.

Ţi-au fost atât de dragi oltenii,
Prin toată lumea i-ai cântat,
Vibrau şi apele şi munţii,
La trilul tău adevărat.

Şi, din Bălceşti ai dus departe,
Prin Ardeal şi prin Banat
Până dincolo-n Moldova,
Cântul tău, de neuitat.

Şi-ai pierit, tu, floare-aleasă,
Ai luat drumul înspre stele:
Testamentul tău a fost:
,,Vă las cântecele mele,,

Şi ni le-ai lasat, Marie,
Măiastră a neamului meu,
Peste timp şi azi, curgând,
Le-ascultăm când ne e greu.

Când mai cântă-o ciocârlie,
Peste lunci, spre asfinţit,
Noi, gorjenii ştim, Marie,
Că eşti tu şi ne-ai iubit.

IOANA BURGHEL

VISUL

Stropi de apă
te-au atins
guri de rouă

te-au strigat
înecată-n iubire
ca-n vis
trăia un înec
adevărat

Mergeai pe malul
celălalt…
strigătul se auzea
întrerupt…

Te asurzise
un vânt îngheţat…
Ud
păşeai
inegal
viu şi drept şi surd…

Te-ntorceai
când şi când
cu un zâmbet
ciudat
c-o privire dusă
departe…

I se sfărâmau
silabele de
stânci
într-o încercare
de-a se salva…
într-o disperare
de moarte…

Nepăsător
tu păşeai…

Vântul
îi desena
înecul
într-o urmă
întreruptă
într-un strigăt
frânt…

DINCOLO DE LACRIMĂ…

Dincolo de lacrimă, sunt eu,
De-atâtea ori, prin clipe, rătăcind,
Corabie în drum spre Dumnezeu,

Cu pânzele în arşiţă şi vânt.

Dincolo de lacrimă, sunt eu,
Un albatros sfidând hotare,
Mi se răsfrânge ţipătul în mare,
Chemându-mi dimineţile, pe rând.

Dincolo de lacrimă, sunt eu,
Purtând al curcubeului veşmânt,
Adoarme Timpu-n pieptul meu,
Cu degetele-nfipte în pământ.

Dincolo de lacrimă, sunt EU…

IOANA BURGHEL

Nu ştiu dacă oamenii se cern. Nu ştiu să cern oamenii. De aceea le strâng lacrimile de pe toate străzile murdare şi construiesc pentru fiecare câte-o fântână. Sunt cel mai lipsit de viziune arhitect, pentru că niciodată nu ştiu ce să fac cu reziduurile! Şi nu simt noroiul de pe tălpile-mi goale, până nu încep a sângera, când acesta mă strânge ca un pantof al Cenuşăresei. Nu ştiu să cern oamenii. Cu palme bătătorite îmi afund inima în cel mai negru noroi. Într-o altă zi, pe toate cicatricile voi creşte nuferi….

IOANA BURGHEL

AŞTEPTAREA

Aştepta zadarnic
nu primea niciun semn
nu se zbătea

nicio pleoapă
telefonul muţise

Respira secundele
greu…
inima
doar ea
bătea
prizonieră
în propria-i noapte…

o zi
două
trei…
aflase toate
răspunsurile…

De ce?
Cum?
Conta?

Nu conta!
secunda despicată
murise…

IOANA BURGHEL

PROTEST

Şi stau aşa, lipită de un zid,
Prin urechi îmi şuieră o moarte,
Pluton de execuţie te desfid,

Dacă mor, în mâini eu ţin o carte!

Nu mai citeşte nimeni şi nu scrie,
Iar cei de-o fac sunt doar săraci şi orbi,
De cred că o umilă flăcăruie,
Mai poate speria invazia de corbi!

Nu se mai ard prin pieţe cărţi de soi,
Doar sufletul ni-l ardeţi zi de zi,
Prin mascarade vizuale şi gunoi,
Prin şcoala ce-aţi distrus din temelii!

Putrezesc cuvinte prin mansarde,
Iar altele au iz de mucegai,
Va ţese praful pânze într-o noapte,
Şi ultimului verde, Colţ de Rai!

IOANA BURGHEL

MĂ-NGROP ÎN CUVINTE…

Mă-ngrop în cuvinte, ca-ntr-un sicriu de ceară,
Şi îmi adap pustiul din urme mari, de cerbi,
În timp ce vântul cântă ,,capricii,, la vioară,

Într-un spectacol trist, cu fluturi albi şi orbi.

Mă-nvălui cu suspinul cocorilor plecând,
Pe ţărmurile mele, furtuni jelesc, amar,
Şi paşii greu mă poartă printre frânturi de gând,
Şi-n suflet tot îmi plânge bătrânul felinar.

Nu-mi pot privi tristeţea, tot aşteptând să cadă,
Zăpezi pe răni deschise şi lacrimi pe zapadă,
Pe file prăfuite, cuvinte-ngrop adânc,
Sunt ciocârlii ucise, sunt păsări care plâng.

IOANA BURGHEL

TRISTEŢE

Prin frunza de nuc, şuieră vântul
A dor şi a disperare….
Spre nu ştiu care veşnicii,

se tot sfârşesc secunde…
Mi-aş vinde tristeţea la sărbători,
Cum vând neguţătorii,
prin târguri,
haine vechi,
Şi nici n-aş cere mult,
poate doar un surâs,
Pe care să-mi odihnesc inima,
din când în când,
Pe la vreo răscruce…

IOANA BURGHEL

Am desfrunzit arborii de toate iluziile şi am cules vidul cu palmele. N-a sângerat amurgul decât o singură dată, când ţi-ai zidit sufletul între oglinzile murdare ale unei femei ce n-a ştiut cum să-l îmbrace. Din când în când, îngerii fură aerul dintr-un cer ce nu-i mai cuprinde. Mâine va fi o zi în care îţi vei despleti cuvintele a iertare, dar copacii nu înfrunzesc niciodată sub îngheţ. Braţele lor atârnă ca nişte cruci retezate de greutatea cuielor, braţele lor sunt doar sicriul vidului şi nevidului în care am sângerat doar odată.

IOANA BURGHEL

CALEA PÂNĂ MAI DEPARTE…

De grinzi, mereu legăm tăceri,
Când zboruri pier în nicăieri,
Şi-n suflet dănţuie doar umbre,

Prin praful unor zile sumbre.

Cresc disperări precum stejarii,
Ne sângerează palmele pe cruci,
Iar sufletul în noi, ca şi hoinarii,
Donează sânge alb pentru năluci.

E lungă calea până mai departe,
Mereu pândeşte Moartea la răscruci,
Din valuri subterane, înspumate,
Vin alte vieţi pe care să le duci.

IOANA BURGHEL

DOI PĂRINŢI

Pe-aceeaşi cărare, doi părinţi,
Poartă povara aceluiaşi jug,
Sub talpa lor, grâu, greu răsare,

Şi grea e brazda aceluiaşi plug!

Din când în când, mai cade câte unul,
Şi palma aspră-a celuilalt, îl tot ridică,
Nu-i incă vremea pentru felinare,
Şi-n ţintirim, pentru o cruce, mică!

Obrajii lor au urme de toamne şi zăpezi,
Se tot strecoară, gârbov, printre calendare,
Aproape că nu-i simţi şi nici nu-i vezi,
Două năluci într-un ,,apus de soare,,!

Şi, într-o zi, un clopot sună-a jale,
Iar jugul se preface-n lumânare…
Ei nu mai sunt şi nu mai duc poveri,
S-au învelit cu brazdă, şi-n urma lor, tăceri.

IOANA BURGHEL

CHIAR NU VREAU!

Dar chiar nu vreau să mă ostenesc,
Căutându-ţi chipul prin atâta ţărână!
Iubirea ta-i ca o sculptură în zăpadă,

S-aprinde sub sărut de rece lună,
Şi-n soarele amiezii, se preface-n tină!

Dar chiar nu vreau să mă ostenesc,
Căutând în pustiu-ţi, o lumină!
În tine, cucii strigă-a-nsingurare,
Şi plâng salcâmii grei de albă floare...
În tine, până şi speranţa-i o ruină!

IOANA BURGHEL

Nu te-apleca….

Nu te-apleca peste umărul meu, prea mult,
S-ar putea să ţi se-anine gândurile de suflet,
Şi să-ţi crească rădăcini în acest deşert,

Şi n-ai să vrei să mă ierţi, apoi,
Şi nici n-am să te iert!

IOANA BURGHEL

Drumuri…

Multe drumuri, multe cruci,
Şi mereu, mereu răscruci,
Paşii tăi, te poartă - ades,

Pe cărări făr de-nţeles.

Multe aripi, niciun zbor,
Multe gânduri, niciun dor,
Lacrimi strânse în pocal,
Inimă, cu mult amar!

Multe flori şi frunze multe,
Şi zăpezi încremenite,
Multe vorbe spuse-n vânt,
Multe răni într-un cuvânt.

Şi-am cuprins în mine, toate,
De mă-ntreb cum de mai sunt,
Şi-am cuprins atâta jale,
Doar un zâmbet, când şi când.

Şi îmi port mereu, povara,
Orişicărui gând ascuns,
Şi, în suflet, port tristeţea,
Iernilor ce m-au pătruns.

IOANA BURGHEL

SUNT FEMEIE

Femeie sunt şi joc atâtea roluri!
Ingenuă, tandră, iubitoare,
Sunt diamant privirii tale,

Dar pot să-ţi fiu şi inserare!

Femeie sunt, şi sunt ca focul,
Te-alint şi te răsfăţ, şi îţi fac jocul,
Şi sufletul ţi-l beau odată cu vinul,
Aşa m-a ursit pe mine, destinul!

Femeie sunt!
Privire de înger căzut în păcat!
Sânul meu are gust de iarbă a lumii,
Hrănind şi bunii şi nebunii…..
De pe buze, tu-mi sorbi rouă,
Să te vindeci de dureri,
Sunt deşertul tău de lacrimi,
Sau iatacul cu plăceri,
În mine prinde viaţă orice stea,
Şi orice nor, de mine piere,
Şi tot eu port, pe umeri, în tăcere,
Povara Crucii: a mea şi-a ta!

ÎNGERUL IUBIRII

Îngerul iubirii noastre,
Când îşi scutura aripa,
Erau zările albastre,

Vânturi calde, cântau clipa...

Înfrunzeau mestecenii în noapte,
Sălbatici maci dansau peste câmpii,
Împletind săruturi printre şoapte,
Din fluturi, luna aprindea făclii.

În taină, ascundeam sub sânul stâng,
Un trandafir micuţ şi o scrisoare,
În lacrimi, încercând să nu mai frâng
Atâta dor şi-atâta depărtare...

IOANA BURGHEL

BLESTEM

Priveam în urma ta cu ochii-nrouraţi
de norii ce au strâns prea multe ploi sub gene,
Pe rug de suflet, macii, piereau îndureraţi,

De glasul meu, prea stins să poată să te cheme.

Nu ţi-ai întors privirea cea plină de păcat,
De teamă că cenuşa sub paşii tăi rămasă,
Ar spulbera-o vântul şi ar fi-ntunecat,
Amurgul ce plângea iubirea noastră, arsă.

Te-am blestemat atunci, aşa cum nu blestem,
Să-ţi fie somnul greu, cum grea mi-e noaptea, mie,
Neliniştii din tine, un singur leac, suprem,
Un ţipăt dureros din trista-mi poezie!


IOANA BURGHEL

NĂSCUTĂ ÎNTR-O ZI DE MARŢI

Pentru mine
nu ai timp
niciodată…

Tu te-ai născut
într-o zi de joi.

O zi de marţi
se face
vinovată
că m-a adus
pe mine
mai apoi…

prea devreme,
sau,
poate
prea târziu…

nici eu
nu mai ştiu…

Prin undele
reci
tot înoată
un peşte
diliu,
ferind
o săgeată…

IOANA BURGHEL

TIMPUL NOSTRU

În pielea asta, de mătase,
Sting anii lumânări de ceară,
Iar pielea-ncepe să ne doară,

De toate flăcările arse.

Nici inima nu mai pulsează!
De-atât amar a obosit,
Doar ochii-n noapte mai veghează,
Carul Cerului, grăbit.

Şi-n dimineţi, când roua cântă,
Toţi trandafirii-nviorând,
Va trece un alai de nuntă,
E nunta Timpului, plecând.

IOANA BURGHEL

MĂ VEI IUBI…

Mă vei iubi
într-o zi.

Te voi iubi
într-o zi.

Nu ştiu
când…

nici azi,
nici mâine,
nici curând…

Cândva…

Amândoi
vom învăţa,
cum e să fiu,
cum e să fii,
un singur
dor,
doi oameni,
vii…

ne vom iubi…

IOANA BURGHEL

VIEŢI NOI

Împletim vise,
În zboruri târzii,
Iubiri, în fluturi

care stau să moară,
Cresc rădăcini,
Din trupuri fumurii,
Amurgul, ne cunună
întâia oară.
În ceruri, cât mai sus,
bate o toacă…
Ne-au tot zburat,
din palme, dimineţi,
La capătul grădinii,
cade promoroacă,
Lumânări plăpânde,
Ne vor creşte vieţi…

IOANA BURGHEL