DE CÂTE ORI SĂ-ŢI SPUN?

De câte ori să-ţi spun că-s doar o călătoare,

Ce-şi rătăceşte paşii, când şi când,

Prin zboruri de-albatroşi aduşi de mare,

Şi tot de ea ucişi, mult prea curând?

De câte ori să-ţi spun să nu mai cauţi,

În zbuciumul din mine, vreo scânteie?

Am ars pe rugul sufletului meu,

Întregul răsărit de maci şi curcubee .

De câte ori să-ţi spun, că prin clepsidră,

Timpu-mi strecoară  zilele din ce în ce mai des,

Şi lupi, pe orizont îmi stau la pândă,

Cu urlete lugubre, chemând o noapte lungă?

Să nu agaţi de mine speranţe sau vreun vis!

Eu nu mai pot să duc decât o singură povară,

Pe Fila Vieţii am scris şi-am tot rescris;

Dar Moartea, n-a vrut  pact a doua oară!

Şi de-ai s-auzi, în Cer, un glas de clopot,

Chemând, prelung, ca la priveghi să vină stele,

Să ştii că e doar luna, a nopţii Mare Preoteasă,

Ce-mi netezeşte drumul, prin rouă, către ele.

                                                                                       AUTOR: IOANA BURGHEL
                                                                                       29/07/2012

                                                

FATA DIN FOTOGRAFIE

Din poza veche, uitată-ntr-un album,
Un chip angelic îmi zâmbeşte mie,
E-o fată subţirică şi mlădie,
Privind candid, spre zările de fum.

Pe umerii fragili, i se revarsă plete,
În valuri aurii, până la brâu,
Şi ştii, că, de-ar sufla un vânt de vară,
Ar frânge-o ca pe spicele de grâu.

În ochii ei, când verzi şi când căprui,
Străjuiţi de gene lungi şi dese,
Citeşti şi-acum, tristeţi de altădată,
Şi doruri şi dureri neânţelese.

Şi îţi răsfrângi imaginea-n oglindă,
În căutarea timpului plecat deodată,
Şi simţi cum roua dimineţii te inundă,
Ce-ai tu comun, cu-această fată?

Şi-ai vrea să ştii să-ţi poţi răspunde
de-ai întâlnit-o: Când? Şi Cum? Şi Unde?
Şi-ai vrea să poţi s-o mai întrebi odată,
De ce-a rămas de-amurguri agăţată?

Şi dacă azi, răspunsuri ai avea, o mie,
Le-ai ţine ferecate c-o lăcată,
În suflet să-ţi rămână, pe vecie,
Căci TU eşti fata din fotografie!

Chiar dacă pari un pic schimbată!

 scrisa de Ioana Burghel

LUAŢI AMINTE!

Noi n-am purtat nicicând războaie,
Să curerim şi să luăm,
Ne-am apărat mereu pământul,
Şi am murit ca să-l păstrăm.

Şi de ne-au pus mai marii lumii,
În faţa liniei de start,
Am stat cu piepturile goale,
Şi înveliţi doar în stindard.

Ne-am scris istoria cu sânge,
Prin munţi, prin ape, prin păduri,
Şi nimeni n-a putut înfrânge,
Neamul nostru, de vulturi!

Ne-au umilit şi ne-au trădat,
Ne-au scos în pieţe, la vânzare,
Au smuls din trupu-ngenunchiat,
Dar am avut mereu răbdare.

I-am suportat pe toţi mişeii,
Ce au venit şi au plecat,
Şi-am pus în ţepe derbedeii,
De câte ori ne-au tot furat!

Şi azi, ce chin pe biata ţară,
Ce nenoroc şi blestem greu,
Din neamul ei să se ridice,
Semeni făr de Dumnezeu!

Să-şi vândă fraţii pe arginţi,
Şi să-i înjunghie prin spate,
Treziţi-vă, români cuminţi,
Şi cereţi pentru voi, dreptate!

Căci locul nostru e aici,
Şi-a fost mereu, de mii de ani,
Datori suntem a ni-l păstra,
Aşa cum l-a transmis Ştefan!

Iar, voi, nemernici, să pieriţi,
Să vă-ngropaţi cu-averi cu tot,
Sămânţa voastră să dispară,
Şi-n veci să nu mai aibă rod!

 

 scrisa de Ioana Burghel

PRIVEŞTE, IUBITE!

Spre luncă să priveşti, iubite,
Durerea să încerci să-ţi frângi,
Azi, macii, mor ucişi de vrajă,
Azi, macii, mor ucişi de stânci.

Te uită, iubite, spre stele,
Priveşte tăcut, spre ce-a fost,
Ne stinge în vară, durerea,
Amurgul ce arde anost.

Plâng greieri prin fânul cosit,
Şi fluturii-n braţe îmi mor,
Nu-mi eşti dator că te-am iubit,
Doar pentru doruri mi-eşti dator!

Şi-am să te iert că m-ai găsit,
Când inima-n poteci se-mpiedica,
Şi-am să te iert, că-n paşii mei,
Ai împletit durerea ta!

 scrisa de Ioana Burghel

AMINTIRI

De sărbători, veneam la voi,
Şi mirosea a cozonac,
Şi mirosea a pâine caldă,
Şi a tutun de foi.

Stătea bunicul liniştit,
Cătând prin fumul de ţigară,
Dragi amintiri şi chipuri dragi,
Pierdute-n drum de seară.

Găseam odaia mea la fel,
Curată şi tăcută,
Şi m-aşezam pe pat, niţel,
În linişte pierdută.

Aveam muşcate la fereşti,
Şi busuioc pe la icoane,
Venea bunica la poveşti,
Şi-n sorţ, cu multe poame.

S-au dus, de-atunci, atâtea toamne !
Nimic n-a mai rămas la fel,
Bunicii au plecat la Cer,
Lui Dumnezeu să-i ducă poame !

 scrisa de Ioana Burghel

BUNUL MEU

Bunul meu avea opinci
Şi fuma ţigări de foi,
Răsucite dintr-o frunză,
Ce-o usca pe gard, la noi.

Bunul meu avea amnar,
Şi-aprindea dintr-o scânteie,
marginile de hotar,
în culori de curcubee.

Bunul meu avea cai murgi,
Şi-o căruţă fermecată,
Şi-ntr-o noapte cu năluci,
Bunul a plecat deodată!

 

 scrisa de Ioana Burghel

O ALTĂ PLOAIE

Pe faţa ta, cuminte, plouă,
Şi-n locul unde cade stropul,
Se ofileşte firul ierbii,
De parcă l-a lovit potopul.

Nu vei uita această ploaie,
E prima care te inundă,
Şi-ţi stinge-a inimii văpaie,
Cu pana îngerului, frântă.

Nu vei uita, cum zeii-n ceruri,
Te-au pedepsit pentru-un păcat,
Acela de a-ţi da iubirea,
Cuiva, ce nu te-a meritat.

De-ţi plouă-acum, îţi face bine,
În suflet îţi va fi senin,
Şi-a înflori, din nou, în tine,
Iubirea ca un fir de crin.

Te vei plimba sub altă stea,
Cu altă dragoste de mână,
Şi poate, iarăşi va ploua,
Şi fi-va iarăşi vreme bună.

 

 scrisa de Ioana Burghel 

 

POVEŞTI

Ce poveşti mai pot să spună,
Două inimi care bat,
Prinse cu un fir de lună,
Şi căzute în păcat?

Ce poveşti mai pot să ţese,
Două suflete arzând,
Rugi cu doruri neânţelese,
Dar unite-n jurământ?

Ce iubire e aceea,
Desenată - n bob de rouă,
Pe o aripă de flutur,
Ce se stinge atunci când plouă?

autor  Ioana Burghel

CÂND MĂ IUBEAI

Când mă iubeai,
Atingeam amândoi cerul cu palmele,
Şi toamnele ni se risipeau printre degete.

Când mă iubeai,
Ne-nveleau dimineţile cu strai de rouă,
Şi trupurile noastre, năşteau fluturi.

 

autor  Ioana Burghel

ÎNTREBĂRI

Unde zboară gândul meu?
Crângurile unde plâng?
Macii, când îşi strigă jalea,
Lacrimile, unde-şi strâng?

De ce marea se-nfioară,
Când un pescăruş mai plânge?
De ce inima-mi se frânge,
În acorduri de vioară?

autor  Ioana Burghel

 

DOR

Prin frunzele de nuc, în prag de seară,
Mi se strecoară tainic dor,
Pictând amurgul în culori de vară,
El, cel mai frumos şi nestatornic călător!

Îi simt suflarea, cuprinzându-mă uşor,
Într-un suspin ce-ndrept spre nicăieri,
Pe umeri, îmi aşez tot greul stelelor,
Durerea şi amarul petalelor de flori.

Prin grâul verii, maci îmbujorează,
Şi-n pragul casei îmi trimite luna,
Să ţese-n fire argintate de mătasă,
Un vis în inima-mi ce simte doar furtuna.

Şi du-te, dor şi răscoleşte frunza,
Copacilor ce-şi poartă prima haină,
Şi du-te, dor, prin nopţi adânci, de taină,
Veghează tu iubirea rece-a stelelor.

autor  Ioana Burghel

 

NOAPTEA

Mi se strecoară-n suflet pânza nopţii,
Atât cât pot sub pleoape s-o cuprind,
Şi-n somnul meu îşi picură pustiul,
Purtându-mă pe braţe, dincolo de vid.

Şi simt aşa, o linişte astrală,
Din care n-aş dori să mai revin,
E vara ce s-aprinde dincolo de vară,
E vara fără gustul de pelin.

Şi-alerg, din fluturi albi, cununi să împletesc,
Să strâng în palme-a stelelor fărâme,
Cu care, poate, pot să mituiesc,
Această noapte, ca să moară-n mine.

autor  Ioana Burghel

 

ABECEDARUL

La ABECEDAR, copilu-nvăţă, că:
-,,Ana are mere,,
Şi se topi de plăcerea gândului…
Şi le imagină, mari şi frumoase,
aşezate-n paner de nuiele, de mama.
Când ajunse acasă, pofticios,
Îi ceru mamei un măr rotofei şi frumos.
Dar ea, săraca, disperată, îi spuse:
- Mai rabdă! Căci numai în carte
Ana mai are mere şi la ,,Aprozarul,, din colţ,
Dar la un preţ foarte mare, căci merele
vin tocmai de la turci!

Bietul ţânc, nimic n-a priceput!
El, doar un măr vrusese şi atât!
N-a înţeles de ce oamenii au ars merii,
Iar cei rămaşi, au fost supuşi durerii
de-a fi uitaţi…şi s-a gândit să aştepte ziua de mâine,
pentru că, atunci, îi va spune doamnei învăţătoare
Că merele sunt fructe-nşelătoare
Şi că există doar în poveşti!
Aşa că, mai bine aşteaptă litera ,,b,,
De la banane, căci le-a văzut el
frumoase şi babane, cum aşteaptă, ciorchini,
Pe toate tarabele din piaţă!
Şi sunt mai ieftine ca merele!
Cu toate că, ştie el! La noi, nu cresc!
Dar l-a auzit pe bunicul spunând,
că tot ce vine din alte părţi e mai bun,
când omul n-are minte nici cât un sâmbure
de măr, uitat într-o frază de ABECEDAR!

autor  Ioana Burghel

DINTR-UN SINGUR CUVÂNT

Dintr-un singur cuvânt se naşte, uneori,
O lume-ntreagă, plină de mistere,
Dintr-un singur cuvânt, în pragul meu
aşterni tăcere, ori stele, de pe boltă,
în inimă-mi cobori.

autor  Ioana Burghel

 

FURTUNA

Fulgere, amarnic, tot brăzdează cerul,
Tunete destramă visul de sub pleoape,
Lacrimile ploii desluşesc misterul,
Sărutând pământul însetat de ape.

Vântul despleteşte frunze şi petale,
Şi-l aud cum trece prin ramuri, şuierând,
Pomii îşi apleacă trunchiurile-a jale,
Iar furtuna vine, noaptea biciuind.

Pare că pământu-ntreg s-a răzvrătit,
Îngerii alungă demonii din rai,
Bolta se aprinde, stelele-au pierit,
Nu se-aud decât tropote de cai.

Şi-am deschis fereastra, ca să simt parfumul
aerului proaspăt, ce-a adus cu ea,
şi-am deschis fereastra, ca să spele ploaia,
colbul ce-l strânsesem în inima mea.

                                                                                          AUTOR: IOANA BURGHEL

ORAŞUL UNDE NU SE-NTÂMPLĂ NIMIC

În oraşul unde nu se-ntâmplă niciodată, nimic,
Viaţa ţi se scurge, pic cu pic,
Între bârfa auzită la scara de bloc
sau discursul aiuristic al vreunui politruc.

În oraşul unde nu se-ntâmplă niciodată, nimic,
Şi unde fiecare-l cunoaşte pe celălalt,
Mai bine decât se cunoaşte pe sine,
Te târâi, plictisit, înspre ziua de mâine,
În ritm de manea ordinară, ce răzbate
din vreo cârciumioară cu pretenţii de local de lux,
Te resemnezi în faţa unui viitor incert
Şi ajungi să te-ntrebi ce gust are cultura,
de parcă-ar fi vreo mâncare exotică,
Încerci să-ţi aminteşti ce carte ai citit ultima oară,
Sau ce film ai văzut şi mai ales când,
(parcă a fost odată, demult, şi-un ,,Cinematograf,,)….
Trăieşti cu amintirea unor seri culturale,
Şi-a unei Biblioteci în care aveai ce căuta!
Încerci să-ţi imaginezi ce mai e aceea ,,Librărie,,
Şi de la ce mai vine cuvântul, căci ai cam uitat….

În oraşul unde nu se-ntâmplă, niciodată, nimic,
Doar ploaia mai cade, din când, în când, monoton,
Spălând străzile ştirbe şi prăfuite,
Ignorând pentru o clipă, copacii trişti şi vrăbiile,
Retrăgându-se-n lumini de curcubee…

 

autor  Ioana Burghel

ÎNHAMĂ GREIERII

Înhamă greierii la plug, să-mi are,
Toţi macii răsăriţi sub sângul stâng,
Să tragă, greu, la brazdă şi s-adoarmă,
Sub lacrima, pe care n-o mai plâng.
Înhamă greierii la car, să-mi poarte dorul,
În pas domol, spre zarea-mi muribundă,
Să aibă timp, să-şi domolească setea,
Cu strigătul de ploi, ce mă inundă.
Înhamă greierii la plug, să-mi are,
Cu jalea unui ultim anotimp.

autor  Ioana Burghel

 

VIA

Fecioare despletite şi curate
Cu poale albe, prinse-n brâu,
Jucară hora boabelor brumate,
Făcând să curgă vin chihlimbariu.

Parfumul lor suav, cu iz de iasomie,
Se împletea demonic, cu strugurii de vie,
În timp ce trupuri zvelte şi nude jumătate,
Purtau, pe frunza toamnei doar gânduri necurate.

Şi-mi înţeleg strămoşii dacă te-au ars, o, vie !
Ei n-aveau timp să lupte cu ispita
Ce-o ascundea licoarea-ţi rubinie !
Te-au pus pe ruguri nalte, te-au prefăcut în scrum,
Ca vântul să înşire cenuşa ta, pe drum…

Şi-ai revenit din neguri, mai tandră şi mai bună,
Trăgând cu sete seva-ţi, din soare şi ţărână,
În boabe fermecate şi prefăcute-n vin,
Din care bem adesea, de dor, sau bem de jale,
Licoarea Ta, minune, din talpă de fecioare.

autor  Ioana Burghel

 

,,CENUŞĂREASA,,

Şi ,,Cenuşăreasa,, era o fată deşteaptă!
Ea nu s-a încălţat decât o singură dată,
Cu pantoful celui mai frumos vis:
Al prinţului din zilele şi nopţile antagonice,
Şi al caleştii dintr-un singur dovleac!
,,Cenuşăreasa,, era o fată deşteaptă,
Ce n-a-mbrăcat decât straiele unei singure luni!

autor  Ioana Burghel

 

ŞI ÎNGERII PLÂNG

Şi îngerii plâng şi ploaia cade
în ritm sacadat, de toacă astrală,
Şi oamenii-şi mai spală din păcate,
Prin această lume vegetală,
Păşind, desculţi, prin curcubeul
prins de cingătoarea renaşterii.

EU

Eu nu deţin nici un cuvânt,
Şi n-am inventat nicio metaforă.
Dumnezeu, doar, mi-a dăruit,
acelaşi copac, pe care să urzesc
muguri noi, prin toate cele patru
repetabile-anotimpuri!
Eu nu deţin decât o singură scânteie,
Cu care, când şi când, mai înalţ cîte un foc.

autor  Ioana Burghel

 

AVRAM IANCU

Prin munţi s-aude astăzi încă,
Un plâns amar, în fluier de cioban,
Opreşte-ţi pasul, călătorule, o clipă,
Şi-ascultă doina Crăişorului Avram!

A ridicat la luptă, cu obidă,
Tot neamul său, de moţi sărmani,
Purtând în suflet scrâşnetul de roată
şi durerea lui Horea, Cloşca şi Crişan!

Şi astăzi încă tremură duşmanii,
De moţii, numele lui Iancu îl rostesc,
A vrut dreptate pentru toţi iobagii,
Şi libertate pentru neamul românesc!

Şi-atâta timp, cât fi-vor Apusenii,
Să-i poarte paşii, pe tăinuitele poteci,
Şi cât vor exista pe culmi, gorunii,
Ardealul, nouă ne-a rămâne-n veci!

Să-şi mute gândul, astăzi, trădătorii,
Că nimici-vor sufletul de stâncă,
Noi am simţit mereu cuţitele trădării,
Şi-am agăţat pe trădători, în furcă!

De-or să aplece codrii, de pustiu şi plâns,
Şi râuri, din durere de-or să nască,
Ne-om strânge toţi, la Ţebea, într-un glas,
Pe Iancu să-l rugăm să se pornească!

autor  Ioana Burghel

 

,,CAR CU BOI,,

,,Car cu boi,, de altădată,
Trăgând Timpu-n pas domol,
Trec pe uliţi prăfuite,
Cu bunicu-n urma lor.

,,Car cu boi, purtând povara
fânului cosit, al verii,
Te-a cuprins cu nepăsarea-i,
Umbra grea a înserării !

,,Car cu boi,, dintr-o poveste,
Cu bunici şi cu nepoţi,
Ţi-ai frânt osia pe drumuri,
Tot ducându-i înspre Porţi.

,,Car cu boi,, înspre amurguri,
Numai roata ţi-a rămas,
Rezemând tristeţea casei,
Dând tristeţii mele, glas!

autor  Ioana Burghel

 

Lăsaţi-mă puţin…

Lăsaţi-mă puţin să-mi aşez
sufletul într-o lacrimă verde.
Am obosit. Doamne, am obosit de-atâtea neploi!
Lăsaţi-mă puţin să m-aşez,
să-mi odihnesc gândul în răsuflarea pământului.
Am obosit. Doamne, cum am obosit
de-atâta neviaţă!
Lăsaţi-mă doar puţin…

autor  Ioana Burghel

 

TU, VARĂ!

Tu, vară, nu mă prinde între spice
Şi nu-mi mai pune inima zălog,
De glezna mea, nu prinde flori albastre,
Mai bine, vinde-mă, cu totu-n iarmaroc!

Tu, vară, nu mai pune noaptea,
Să răsucească-al stelelor stilet,
În pieptul meu, uscat de nepăsarea
atâtor vânturi aspre, de deşert!

Tu, vară, nu aduce ploaia,
Să-mi cânte serenade-n frunzele de nuc,
Au fost, demult, furtuni ce-au stins văpaia
Şi alte doruri, azi, nu pot să duc!

Şi nu-mi întinde tu, acum, vicleano!
Petala vestejită-a unor flori,
Ce le-am presat cu vise şi cu lacrimi
Prin file-ngălbenite de iubiri şi de trădări!

De-amurgul meu, să nu mai prinzi Luceferi,
Or Sburători ce-şi rătăciră paşii,
Dezleagă cucii, ca să moară teferi,
Şi lasă-mă să-mi port durerea, ca ocnaşii!


INIMA MEA

autor  Ioana Burghel

 

INIMA MEA

Inima mea, singurul Far într-un port pustiu.
Pe-aici nu mai trece nicio corabie!
Zbuciumată, marea le-a-necat într-o singură noapte!
Şi-n zbaterea ei, le-a prefăcut în spumă.
Ai grijă, marinarule, să nu rătăceşti drumul
Prin astfel de ape!
Farul de-altadat e doar un schelet…

FEMEIA

Femeia ,,eterna poveste,,
Spre care, bărbaţii se-ndreaptă mereu,
Mereu încercând să ghicească,
Ce glumă - a făcut Dumnezeu,
Atunci când de soaţă le-a dat,
Această făptură drăcească ?

Si cum, şi de ce, dintr-o coastă,
Şi-o singură suflare, Divină,
Ea s-a-ntrupat, acolo-n Grădină ?
Mieroasă, frumoasă, isteaţă, păgână,
Cu ochi scânteind, ca firul de lună,
Un înger căzut în păcat !

La ,,Cum,, ? şi ,,De ce,, ?
Răspunsul nici azi n-au aflat !
De-aceea, de farmecul Ei, pe veci subjugaţi,
Tot caută coasta ce-au dat,
Şi lumea, de-aceea e toată-n păcat,
Căci Eva-i, Femeia, şi-Adam, e bărbat !

autor  Ioana Burghel

 

TEAMA

Mi-e teamă că toamna care va să vină,
M-a risipi în nouri mari, de fum,
Că urmele-mi s-or coperi de jale,
De jalea frunzelor de meri,
De plânset greu, de vânturi ucigând petale.

Mi-e teamă că toamna care vine,
Îmi va ţese aripi de cocoare şi veşnicii,
Şi mă va trimite să zbor, spre zări, sângerând,
Acolo unde doar fluturii se mai aud plângând,
Mi-e teamă de toamna din mine .

autor  Ioana Burghel

 

CĂUTARE

CĂUTARE

Am căutat să văd unde sunt.
Numai căutând, aş fi putut simţi
cucii, în mine jelind şi fluturii, prizonieri în zăbrele de zi.

POEŢII

Nu toţi poeţii sunt nebuni!
Nebuni sunt doar acei ce simt,
Că-i răstignesc cuvintele, pe culmi,
Şi palmele lor ard de la piroane,
Nebuni, sunt toţi poeţii, Doamne,
Căci Tu, Le-Ai aşezat pe frunte, nimb!

autor  Ioana Burghel

 

CĂRĂUŞ DE CUVINTE

Eu nu-s decât un cărăuş de
cuvinte,
Ce vrea să urce muntele,
pieptiş,
Eu nu-s decât un cărăuş,
desculţ.
Le duc pe toate, într-un singur
bagaj,
Şi unicul meu geamantan e
inima.

autor  Ioana Burghel

 

NOI N-AM ÎNVĂŢAT….

Noi încă n-am învăţat a muri,
Şi îngerii de-aceea îşi mai frâng
câte-o aripă, în lumânari ce plâng,
pe margini de clopot.
Noi încă n-am învăţat a muri,
Şi lutul de-aceea nu mai poate cânta,
Frământat de palmele Olarului,
Fără încleştarea şi durerea lui ,,A fi,,.
Noi încă n-am învăţat a muri…

autor  Ioana Burghel

 

DOUĂ MALURI

Între două maluri,
Curge-acelaşi Râu,
Malul drept, sunt Eu,
Malul stâng, eşti Tu,
Zbuciumata-i apă,
Duce-ngemănate,
Lacrimă, durere,
Dor de libertate…
N-are nicio punte,
N-are nici un pod,
Un pescar întinde
din mijloc, năvod.
El nu simte, oare,
Că i se strecoară,
Peştii, printre ochiuri,
Şi se duc să moară ?
Şi se duce, Râul,
suspinând, la vale,
când şi când, mai udă,
malurile sale,
şi se duce, Râul,
până în apus,
Malurile-şi pierde,
Drumu-i numai dus!

autor  Ioana Burghel

 

DE CE ?

Când zorii sărutau fereastra,
Cu-a lunii lacrimă, în gene,
De ce-ai rămas să-mi vindeci gândul,
De nopţi adânci şi de blesteme?

De ce-ai rămas să-nfrunţi zăpada,
Atunci când trupu-mi amorţise,
Iar sufletu-mi se ferecase
În zidul viselor ucise?

Când nu eram decât o rană,
A Timpului ce mă-nrobea,
De ce-ai mai vrut să fi tu scutul,
Ce poartă şi povara mea?

De ce-ai rămas atunci când vântul,
Cenuşa toată risipea,
Prin luncile-mi pustii şi arse,
Şi-ntreg amurgul sângera?

De ce?

autor  Ioana Burghel

 

SUNT FEMEIE

Femeie sunt şi joc atâtea roluri!
Ingenuă, tandră, iubitoare,
Sunt diamant privirii tale,
Dar pot să-ţi fiu şi inserare!

Femeie sunt, şi sunt ca focul,
Te-alint şi te răsfăţ, şi îţi fac jocul,
Şi sufletul ţi-l beau odată cu vinul,
Aşa m-a lăsat pe mine, destinul!

Femeie sunt!
Privire de înger căzut în păcat!
Sânul meu are gust de iarbă a lumii,
Hrănind şi bunii şi nebunii…..
De pe buze, tu-mi sorbi rouă,
Să te vindeci de dureri,
Sunt deşertul tău de lacrimi,
Sau iatacul cu plăceri,
În mine prinde viaţă orice stea,
Şi orice nor, de mine piere,
Şi tot eu port, pe umeri, în tăcere,
Povara Crucii: a mea şi-a ta!

autor  Ioana Burghel

 

Drumuri…

Multe drumuri, multe cruci,
Şi mereu, mereu răscruci,
Paşii tăi, te poartă - ades,
Pe cărări făr de-nţeles.

Multe aripi, niciun zbor,
Multe gânduri, niciun dor,
Lacrimi strânse în pocal,
Inimă, cu mult amar!

Multe flori şi frunze multe,
Şi zăpezi încremenite,
Multe vorbe spuse-n vânt,
Multe răni într-un cuvânt.

Şi-am cuprins în mine, toate,
De mă-ntreb cum de mai sunt,
Şi-am cuprins atâta jale,
Doar un zâmbet, când şi când.

Şi îmi port mereu, povara,
Orişicărui gând ascuns,
Şi, în suflet, port tristeţea,
Iernilor ce m-au pătruns.

autor  Ioana Burghel

 

CHIAR NU VREAU!

Dar chiar nu vreau să mă ostenesc,
Căutându-ţi chipul prin atâta ţărână!
Iubirea ta-i ca o sculptură în zăpadă,
S-aprinde sub sărut de rece lună,
Şi-n soarele amiezii, se preface-n tină!

Dar chiar nu vreau să mă ostenesc,
Căutând în pustiu-ţi, o lumină!
În tine, cucii strigă-a-nsingurare,
Şi plâng salcâmii grei de albă floare...
În tine, până şi speranţa-i o ruină!

autor  Ioana Burghel

 

PASĂREA ALBASTRĂ

Spre infinit, o Pasăre Albastră,
Iubirea mea ce-mbrăţisează ploi,
Iubirea mea, iubirea noastră,
Cocorii albi, dând timpul înapoi.

Din neuitări, s-adapă curcubee,
Şi fluturi încă zbor, în lumea mea de vis,
Simt roua cum îşi ţese firele de-abis…
Mă-mbăt cu nopţi şi mă trezesc cu stele,
Mi-am prins în lanţuri inima, demult,
Şi fiecare an e-o altă sfâşiere
a inimii ce-n piatră mi s-a frânt.

La margine de drum, ca firul de nisip,
Frânturi de suflet se revoltă încă,
Şi tu, Iubire, încă nu ai chip!

Descânt, ca primăvara un dor mut,
Pe care-l port apoi pe drumuri şi el doare,
M-ai frânt, Iubire, ca pe-o lumânare,
M-ai pus să ard şi m-ai topit în lut.

autor  Ioana Burghel

 

Nu te-apleca…

Nu te-apleca peste umărul meu, prea mult,
S-ar putea să ţi se-anine gândurile de suflet,
Şi să-ţi crească rădăcini în acest deşert,
Şi n-ai să vrei să mă ierţi, apoi,
Şi nici n-am să te iert!

autor  Ioana Burghel

 

CEA MAI FRUMOASĂ FEMEIE

Cea mai frumoasă femeie eşti Tu,
Modelând lumina şi lutul,
Cea mai frumoasă femeie eşti Tu,
Când îţi dărui sărutul
şi cerul cuprinde tălpile-ţi goale,
Când norii s-apleacă de jalea
de-a nu-i fi iubit,
Şi macii s-aprind de farmecul buzelor tale,
Cea mai frumoasă femeie eşti Tu,
Cu pletele-ţi strivind răsăritul,
Cu sânu-ţi dalb, hrănind şi bolta şi pământul,
Într-o eternă, misterioasă repetare,
Femeia Dor, Femeia Jale, Femeia Sfârşitul....

autor  Ioana Burghel

 

MACII

Am strâns toţi macii din câmpii şi i-am aprins cu stele,
Ardeau ca focul în Olimp, într-un sălbatic dans de Iele,
Fără să ştiu, i-am strâns la piept, a caldă-mbrăţişare,
Şi inima-mi a sângerat de mult pustiu şi dor de floare.

Spre bolta cerului, prea naltă, tot răzbăteau suspine,
Iar eu simţeam din plin durerea fragilelor tulpine.
Şi, când am vrut apoi să-i strâng, erau doar flori ucise,
De lacrimi calde şi tristeţi, de doruri, frământări şi vise.

autor  Ioana Burghel

 

CE NOAPTE GREA

Ce noapte grea, ce somn adânc!
Visez pădurile cum plâng,
Ce noapte grea, ce somn de moarte!
Mă rătăcesc prin filele de carte…

autor  Ioana Burghel

 

Mamei mele

Eu nu ştiusem, mamă, că-n icoane
E chipul Tău, cu lacrimi zugrăvit,
Că braţele ce strâng cu duioşie pruncul,
Sunt ale tale, mamă şi ne-au ocrotit !

Şi nu ştiusem de ce-n plete, astăzi,
Nenumărate fire de zăpadă-ai răsucit,
Şi nici de ce pe chipul tău se vede,
Atât de multă suferinţă din trecut !

Le-ai strâns pe toate, mamă, pentru noi,
Şi ţi le-ai pus pe umeri, ca pe-o cruce !
Puţine bucurii, dureri nemeritate şi nevoi,
Cum de le poţi, măicuţă , încă duce ?

Ne-asculţi şi ne priveşti şi te-ntristezi,
De simţi că ne apasă inc-o primăvară,
Şi-aş vrea să-ţi dărui, mamă, cămpuri verzi,
Să fac să-ţi fie viaţa mai uşoară !

VREAU SĂ-NŢELEG

Doamne, fă-mă să-nţeleg
unde-mi sunt rădăcinile ?
Ce uragane mi le-au smuls,
Purtându-le departe ?
De ce mă-ngheaţă surâsul stelelor,
Şi-n mine, de ce e atâta noapte ?

Doamne, fă-mă să-nţeleg
de unde vine pustiul,
care mă arde şi mă-mpietreşte ?
De ce, ca să plâng,
Trebuie să smulg fiecare lacrimă ?
Iar ca să râd, să fur fiecare zâmbet,
Precum Prometeu focul de-altădată ?

Doamne, nu vreau aripile lui Icar,
Şi nici labirintul !
Eu nu-mi doresc decât atâta :
Doar să simt sub picioare pîmântul,
Şi să nu mai fiu hoţul de Timp şi de Clipă.

autor  Ioana Burghel